Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

        Pentru cei care doresc sa se documenteze cu privire la locatia micutului oras (mai degraba satuc) Arichat, fara indoiala ca doza de curaj si rabdare trebuie sa fie suficienta. Plasat pe Ille Madame, pe malul unui golfulet suficient de adanc, Arichat este resedinta comitatului Richmond, component al provinciei Nova Scotia. Prezenta lui Mircea in acest loc, ca dealtfel si in orasul Sydney, este inscrisa in suita de manifestari declansata la Halifax si plasata sub egida "Tall Ships 2004 – A salute to l’Acadie".
        Orasul nu dispune de un cheu capabil sa gazduiasca o nava de dimensiunile lui Mircea, astfel ca a trebuit sa stam la ancora, la o distanta de circa 200 de metri de mal. Polonezii de la Pogoria, cei care ne-au insotit in aceasta aventura, au putut beneficia, datorita gabaritului redus, de posibilitatea acostarii. Aceasta nu a insemnat nicidecum un handicap pentru noi, in cele doua zile de stationare Mircea fiind vizitat de peste 1500 de persoane, ceea ce reprezinta de doua ori populatia oficiala a localitatii.
        Pusi in garda cu mult timp inainte referitor la dimensiunile localitatii, membrii echipajului au privit cu oarecare scepticism prezenta noastra in acest loc, dar aveau sa se declare la final incantati de modul in care au fost tratati, de caldura primirii, de ospitalitate si de frumusetea peisajelor. Localnicii ne-au declarat inca de la inceput ca Mircea este cel mai mare velier care a patruns vreodata in apele Arichat-ului, iar bucuria de a ne avea acolo s-a materializat inclusiv in urarea "Bine ati venit pe Ille Madame", scrisa in romana si poloneza pe mai multe bannere, la debarcader, sau in locurile in care s-au derulat activitati oficiale.
        Pentru transportul vizitatorilor si al marinarilor, gazdele au pus la dispozitie o ambarcatiune cu o capacitate de circa 50 de locuri, care a facut curse regulate intre mal si Mircea, mai mereu plina in ambele sensuri. Au fost puse la dispozitie autocare pentru ca toti cei din imprejurimi, care vor sa ne viziteze, sa o poata face. Membrii echipajului au beneficiat, este adevarat, in anumite limite, de mijloace de transport pentru a parcurge tururi ale insulei.
        Peisajul este unul caracteristic zonelor subcarpatice de pe la noi, predominand vegetatia amestecata: conifere si foioase. Temperatura este mai scazuta, desi latitudinea pe care Arichat-ul este plasat este similara celei a Galati-ului sau Focsani-ului. Responsabil de aceasta stare se face curentul rece al Labradorului, astfel ca temperatura apei marii nu depaseste in momentele cele mai fericite 12-13 grade. De aici, notiunea de "a merge la plaja" devine un paliativ, astfel ca localnicii nu dau navala pe limba de pamant nisipos, strajuita de brazi si pini, iar de scaldat nici nu poate fi vorba.
        Ocupatia de baza a celor de pe aici a fost de veacuri pescuitul, dar, odata cu imputinarea rezervelor de peste, locuitorii s-au vazut ramasi fara "obiectul muncii". Exista o fabrica de conserve de crab, care prelucreaza recolta stransa de nenumarate salupe de pescuit, pe care o exporta in tari indepartate, precum Japonia. In privinta materialului de constructii (si nu numai), cuvantul de ordine se cheama lemn.
        Desi la intrarea in golf am bajbait printr-o ceata laptoasa, imediat dupa ce am ancorat am beneficiat din plin de serviciile "Astrului Zilei", care a adus temperatura undeva catre 24-25 de grade. Organizatorii au inceput totul cu o festivitate, prin care au tinut sa ne ureze "Bun venit". La aceasta au participat reprezentanti ai tuturor etniilor care locuiesc in zona. Un crainic, imbracat ca acum cateva secole in urma a dat de stire multimii ca navele "Mircea" din Romania si "Pogoria" din Polonia au sosit in Arichat si a incheiat speech-ul cu traditionalul "God Save the Queen".
        Odata ajunsi la mal, marinarii au impanzit strazile, populatia asezarii crescand simtitor. Desi asezare marunta, Arichat beneficiaza din plin de toate facilitatile tehnice specifice momentului. Aveam sa ne convingem de acest lucru la sala de Internet a orasului, dar mai ales la sediul administrativ al provinciei, unde ofiterii au fost invitati pentru a lua contact mai bine cu realitatile locului.
        Cladirea administrativa este una foarte noua, fiind inaugurata in urma cu mai putin de doua luni. A costat trei milioane de dolari si dispune de facilitati similare oricarui sediu administrativ care se respecta. Sala de sedinte a "guvernului" comitatului are o masa rotunda, in jurul careia se afla 12 fotolii. Fiecare membru al executivului are in fata sa un display de computer si un microfon. In aceeasi sala exista doua monitoare de mari dimensiuni, pe care presa, observatorii sau publicul pot vedea ceea ce se prezinta pe la ordinea de zi a sedintelor. In cazul in care in sala se dezbat probleme foarte importante pentru obste, atunci afara se instaleaza un ecran cu cristale lichide, pentru ca tot poporul sa ia cunostinta de cursul dezbaterilor.
        Tratati cu bufet suedez si cu vinuri specifice zonei, am urmarit de pe terasa cladirii administrative focul de artificii ce s-a derulat pe apele golfului, cu nimic mai prejos in colorit si durata decat cele din marile metropole pe care le vizitasem anterior.
        In ziua urmatoare am continuat explorarea zonei, descoperind foarte multe similitudini, in special horticole, cu locurile de pe acasa. Am vazut visini cu roade pe ram, am vazut petunii, margarete si "gura leului". Localnicii sarbatoresc in fiecare an in aceasta perioada momentul in care primii francezi au ajuns pe aceste locuri. O fac afisand la fiecare casa de acadian drapele tricolore, la care albastrul este impodobit cu o stea galbena. Acadienii se imbraca cu veste in culorile nationale ale Frantei si isi impodobesc esplanadele locuintelor cu papusi care simbolizeaza prin gestica activitatile traditionale ale locului.
        Cresterea animalelor nu are amploare pe aceste locuri. Localnicii duc dorul animalelor de casa, iar acest lucru se vede din multitudinea de statuete de ipsos care le umplu gradinile, in care sunt reprezentate diverse vietati domestice. Casele nu au garduri, iar curtile au limite imaginare. Oamenii sunt amabili, iar disponibilitatea la dialog se vede la tot pasul.
        Oamenii se cunosc foarte bine, copiii invata la aceeasi scoala, iar sangele lor s-a amestecat atat de mult, incat nimeni nu poate afirma ca este "rasa pura". La toate activitatile oficialii se adreseaza auditoriului pe rand, in engleza si franceza, desi toata lumea cunoaste si vorbeste la perfectie ambele limbi. Este impresionant sa vezi uneori oamenii dialogand in limbi diferite, fara urma de ranchiuna sau resentimente.
        Seara de joi ne-a adunat pe toti, acadieni, romani, polonezi la un club, unde gazdele au tinut sa marcheze prezenta noastra acolo prin scurte cuvantari, prin cadouri simbolice si printr-o masa de ramas bun.
        Impresionati de eforturile pe care o comunitate de dimensiuni atat de reduse le-a facut pentru a organiza un astfel de eveniment, am ridicat vineri, 6 august ancora, indreptandu-ne catre Sydney, oras-port la extremitatea estica a Peninsulei Nova Scotia, ultima oprire a lui Mircea pe taram american.

        Am ajuns in Sydney, ultimul port din periplul nostru americano-canadian, duminica, 8 august, pe un vanticel destul de zdravan, care s-a intarit catre dupa-amiaza dincolo de 10 metri pe secunda. Înca sub impresia prieteniei si ospitalitatii cu care am fost intampinati si tratati in porturile Halifax si Arichat, am avut placuta surpriza sa deslusim, pe masura apropierii de locul de acostare, un grup de persoane care purtau o ghirlanda de baloane tricolora.
        Manevra de acostare s-a dovedit destul de complexa, in conditiile existentei unui singur remorcher, dar pilotul a sugerat o solutie ingenioasa de intoarcere la drum opus, cu folosirea ancorei. Prima parama ajunsa la cheu a starnit din partea spectatorilor un ropot de aplauze, iar manevra de schimbare a pavilioanelor a "rupt" linistea aparenta, intrucat cei de pe mal au inceput sa strige "Romania, Romania!", spre nedumerirea "martorilor neutri". Asa au inteles cele cateva familii de romani din Sydney sa ne intampine la sosirea in acest port, gest care ne-a umplut (pentru a cata oara) inimile de bucurie.
        Odata definitivate legaturile, ne-am invitat gazdele la bord si am aflat, astfel, ca in Spitalul Municipal, precum si in importante alte companii din localitate se vorbeste romaneste. Tinerii nostri conationali au ales calea exilului, dar nu au uitat niciodata de unde au plecat si poarta cu multa demnitate titlul de romani. Parte a unui grup mult mai amplu de tineri, membri ai Asociatiei Romanilor din Canada (ARC), acestia tin sa infirme ceea ce se spune despre membrii diasporei romanesti. Pregatirea lor de nivel universitar, realizata in tara in domenii precum medicina, informatica, ingineria, le permite sa se impuna, nu fara greutate, intr-o lume a concurentei si competentei.
        Au ales acest drum, dar pastreaza in sufletul lor nostalgia pentru locurile natale, isi invata copii sa vorbeasca limba materna si au in casele lor un coltisor care sa le aminteasca de Romania. Bucuria reciproca pe care aceste zile au oferit-o merita impartasita si cu cei de acasa.
        Pe de alta parte, oficialii canadieni s-au pastrat la inaltimea intentiilor lor de a organiza un astfel de eveniment. Domnul Jim Mac Leod, viceprimarul orasului, amintea cu oarecare nostalgie ca un eveniment similar s-a petrecut la Sydney cu douazeci de ani in urma.
        O prima experienta deosebita aveam sa traim luni la Yacht Clubul local, unde ofiterii celor patru nave participante, Tenacious, Pogoria, Iskra si Mircea, au fost invitati pentru a lua parte la o receptie. Dupa inerentele momente de debut, cu speech-uri si urari, moderatorul activitatii a dat cuvantul unor persoane in varsta, amintind de cei doi batrani carcotasi din Muppets, care purtau pe cap niste capisoane galbene numai bune pentru a-i proteja de rafalele de ploaie de afara.
        Cei doi batrani si-au intrat in rol si ne-au proclamat pe toti vizitatorii membri ai "Ordinului Capisonului Cape Breton". Am primit fiecare cate o palarie similara si am depus legamant sa fim credinciosi comunitatii marinaresti. Semnarea brevetului de investire a fost consfintita de darea pe gat a cate unui pahar de rom, bautura marinareasca traditionala si de primirea unui insemn al Ordinului, un ac de cravata sub forma unui calut de mare. Am realizat o data in plus ca meseria de marinar inseamna mai mult decat oricare alta, o puternica comuniune de spirit.
        Surprizele au continuat, astfel ca marti romanii din Sydney s-au preocupat pentru a ne aranja, pe cheltuiala lor, un autobuz pentru o vizita la unul dintre cele mai celebre locuri istorice ale peninsulei Nova Scotia si Canadei, fortareata Louisbourg. Gestul a fost completat de oficialii canadieni, care au oferit gratuitate pentru vizitarea edificiului.
        Fortareata, care si-a trait intens viata in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, a fost conceputa ca un bastion de protectie a teritoriului francez de peste mari. Disputa regatului Florii de Crin cu vecinul Albion s-a materializat in doua asedii si in tot atatea capitulari. Ramasa in paragina la scurt timp dupa cea de-a doua victorie britanica, fortareata a fost restaurata si transformata in muzeu. Un muzeu de istorie si arta populara ca oricare altul, dar diferit prin modul de prezentare, asa cum numai americanii si canadienii, cu stilul lor mercantil, stiu sa o faca.
        Numerosii angajati permanenti sau de sezon ai muzeului poarta imbracamintea traditionala a acelor vremi, iar tu, plimbandu-te pe strazile cetatii, pari a fi teleportat intr-o alta lume. Se vorbeste despre toti si despre toate la timpul prezent, incat te-ai astepta ca regele Ludovic al XIV-lea sau reprezentantul acestuia, guvernatorul, sa apara de dupa un colt sau sa deschida usa langa care te afli. Totul traieste prin intermediul acestor oameni, care iti ofera un spectacol insolit.
        Am vizitat fortareata pazita de soldati (soldatele), am dialogat cu un detinut si am vazut ce ni s-ar putea intampla daca am atenta la bunul altuia. Am vazut oameni ingrijind animale, ne-am imprietenit cu cocosul Jerome si am cumparat painea acelor vremi, calda, de la cuptorul fortului. Doritorii au putut chiar degusta mancarurile si bauturile din urma cu secole la unul din numeroasele restaurante, pregatite sa-i intampine pe pescarii si corsarii timpurilor de demult.
        Finalul vizitei ne-a adus o demonstratie militara, cu focuri de muscheta si de tun. Am inchis pentru o clipa ochii si am incercat sa ne imaginam acelasi ritual la Bran, Peles sau Muzeul Satului. Ne bucuram, macar, sa constatam ca, fara a fi profesionisti, noi i-am atras pe vizitatori la bordul lui Mircea, oferindu-le tururi ghidate.
        Magia a continuat odata cu revenirea la Sydney, unde am fost invitati pentru o seara in stil romanesc la familia Delia si Marius Naghiu. Aflati de peste un an si jumatate pe aceste meleaguri, venind din Toronto, sotii Naghiu ne-au intampinat cu ospitalitatea traditionala romaneasca si ne-au oferit o seara de neuitat, alaturi de "bunica" Lucretia, cea care a "comis" toate felurile de mancare si de alte doua familii de romani, Otilia si Cristi Teodorescu, respectiv Elisabeta si Ferenc Kiss.
        O data in plus ne vedem datori sa remarcam ca Mircea a reusit, pe acolo pe unde a trecut, sa adune romanii laolalta.

        Inginerul din mine incearca sa dea deoparte orice nota de sentimentalism si sa priveasca tot ceea ce s-a petrecut in ultimele patru zile cu luciditatea caracteristica meseriei. Pe de alta parte, germenii de pseudogazetar, care incoltesc in fiinta mea pe zi ce trece imi dau ghes sa dau acestor vorbe incarcatura plina de romantism si poezie pe care evenimentele traite o merita din plin.
        Indiferent cum as privi lucrurile, nimeni nu ma poate obliga sa nu admit ca perioada 29 iulie - 2 august, in care am fost acostati la unul dintre cheurile Waterfront din Halifax a depasit cu mult orice asteptari din punct de vedere al trairilor emotionale, din punct de vedere al caldurii cu care am fost inconjurati, dar si al sentimentului de coeziune nationala pe care prezenta lui Mircea l-a accentuat in randul romanilor de pe aceste meleaguri.
        La sosirea noastra am fost asteptati de domnul Virgil Goaga, consilier al Ambasadei Romaniei in Canada, de sotia domniei sale si de o echipa de patru persoane de legatura, voluntari canadieni, care s-au dovedit extrem de sensibili la solicitarile noastre pe tot parcursul sederii la Halifax.
        Eram la curent inca din Statele Unite cu intentia Ambasadei Romaniei la Ottawa de a organiza o receptie la bord la care sa fie invitate oficialitati de marca ale provinciei Nova Scotia sau ale orasului Halifax, precum si un numar important de romani din zona. Ceea ce s-a petrecut in seara de 29 iulie avea doar sa deschida sirul unei povesti frumoase, menita parca sa contrazica tot ce se spune despre romanii din diaspora.
        Pentru prima data de la plecarea din tara, limba majoritara cu ocazia unei receptii la bord a fost limba romana. Aproape ca a trecut neobservat faptul ca la receptie au participat guvernatoarea provinciei Nova Scotia sau comandantul Fortelor Navale Canadiene din Atlantic. Romanii prezenti la bord au dat usor frau liber amintirilor, au depasit repede barierele conventionale si au transformat Mircea intr-o veritabila oaza de romanism.
        Ne-am intalnit cu romani, in marea lor majoritate tineri, oameni cu pregatire superioara, care au reusit sa se impuna prin cunostinte si profesionalism intr-o tara foarte exigenta cu imigrantii dar si cu proprii cetateni. Ne-a frapat inca de la inceput tinuta lor, demnitatea cu care poarta peste mari si tari numele natiei din care provin. Am cunoscut economisti, ingineri electronisti, informaticieni, ingineri constructori, profesori si ofiteri de marina, absolventi ai Academiei Navale "Mircea cel Batran".
        Ceasuri tarzii din noapte ne-au surprins depanand amintiri de acasa sau facand planuri pentru zilele urmatoare. Initiativa lui Alex Filimon, cadru didactic al Universitatii din Halifax si consultant in afaceri, de a-si pune masina la dispozitia noastra a doua zi, pentru vizitarea orasului, a fost agreata de majoritatea celor prezenti, care s-au raliat propunerii. Ne-am despartit catre miezul noptii, dandu-ne intalnire pentru a doua zi, asemenea unor adolescenti indragostiti.
        Ar fi nepotrivit sa trec peste un aspect care a dat culoare prezentei noastre la Halifax: inca de la sosire am fost asaltati de camere de televiziune si reportofoane apartinand unor celebre companii media: CBC (fratele canadian al BBC-ului), CTV, Global TV, Sunday Herald. Prin intermediul acestora Mircea a tinut capul de afis al stirilor din acea noapte, precum si al zilei urmatoare.
        Nici nu se daduse bine desteptarea si am avut drept oaspete la micul dejun pe un reporter al CBC, care a dorit sa fie alaturi de cadetii romani. Acesta si-a terminat inregistrarile la ora 6.25, iar la 6.45 reportajul era in eter: totul prezentat la superlativ, de la curatenia inoxurilor din bucatarie, la cunostintele de limba engleza ale studentilor si elevilor. Dupa amiaza s-a incheiat cu o transmisiune live, in care una dintre cele mai populare realizatoare de emisiuni ale canalului CTV a dialogat cu autorul acestor randuri.
        Ce a urmat a fost un adevarat carusel de evenimente, care de care mai interesant si emotionant. Nava a fost vizitata zilnic de peste 1500 de persoane, iar autoritatile s-au intrecut in a ne asigura tot confortul si tot sprijinul necesare pentru asemenea momente de relaxare. Trebuie sa remarc faptul ca baietii nostri au reusit sa le cucereasca repede pe dragutele tinere canadienene, acestea facand coada la schela, unde adeseori au cantat serenade sau au suspinat in miez de noapte.
        Ziua de duminica a intrecut orice limite, pecetluind o stare de armonie si bucurie asa cum am dori sa existe in orice casa de romani. La rugamintea membrilor comunitatii locale, parintele Neculai Argatu a declinat politicos oferta organizatorilor de a participa la o slujba interconfesionala, ramanand la bord pentru Sfanta Liturghie, tinuta in limba romana, pentru romani. Au fost parinti care si-au adus copiii la nava, pentru a primi Sfanta Împartasanie. Conationalii nostri nu si-au putut ascunde bucuria de a-l avea alaturi pe prelatul militar, care a trudit din greu intreaga zi, pe o caldura sufocanta, pentru a sfinti patru locuinte.
        Dupa-amiaza am participat la un picnic initiat de aceeasi inimoasa familie, Alex si Mihaela Filimon. Fiecare dintre cei care s-au implicat au dorit sa ne faca sa ne simtim ca acasa. S-au gatit sarmale, s-au fript carnati, s-au atacat "conturile secrete" cu bauturi primite "de acasa". S-a ascultat muzica, s-a dansat si s-a cantat romaneste. Am inteles ca, in general, romanii tin sa petreaca sarbatorile traditionale impreuna, dar ca niciodata nu au fost atat de multi. Ne-am bucurat in sinea noastra ca Mircea a reusit sa-i apropie macar putin, oferindu-le un Craciun in miez de vara.
        Ziua de luni a adus inevitabila despartire. Am primit promisiuni fara rezerve ca vom fi condusi de cat mai multi dintre proaspetii nostri prieteni. Putin dupa ora amiezii cheul s-a populat cu cei care ne fusesera gazde atat de primitoare. Ne-am salutat, ne-am urat toate cele bune si am luat schela la bord. Privindu-le chipurile pline de emotie, am ramas oarecum in contemplatie vazand un barbat in toata firea ducandu-si dosul palmei la ochi. "O fi din cauza soarelui", mi-am spus, dar mi-am simtit imediat barbia tremurand si am inteles ca nu era asa.
        Doua drapele romanesti au insufletit atmosfera, iar strigatele si uralele care ne-au insotit desprinderea de cheu ne-au adus multora un nod in gat. Am participat apoi la parada velierelor, organizata impecabil, asemenea intregii manifestari. Am dat onorul cu lovituri de tun oficialilor, aflati la bordul unei fregate canadiene si am lunecat printre doua maluri intesate de multime.
        I-am vazut de departe pe doamna si domnul Goaga, facandu-ne semne de drum bun. Cu cateva minute mai inainte aflasem de la acestia prin telefon ca trecerea lui Mircea pe parcursul paradei a fost intens mediatizata de canalele de televiziune. Marinarii nostri le-au raspuns, asa cum facusera tuturor, de la inaltimea vergilor, pe care se aflau desfasurati.
        Am plecat spre Arichat pastrand pe retina imaginea celor doua drapele tricolore care falfaiau pe o plaja la marginea Halifax-ului, intr-un veritabil teritoriu romanesc. Nu am distins nici un chip, dar, de departe, am inteles ca toti prietenii nostri erau acolo. Multumim, dragii nostri, pentru clipele minunate si ne-am bucura sa stim ca Mircea a adus ceva bun in viata voastra.

        Cateva dintre cele inscrise in cartea de impresii:
        Cel mai des: O nava foarte frumoasa, foarte bine intretinuta.
        Faceti o munca extraordinara.
        Mi-a placut foarte mult vizita la bord.
        Va multumesc pentru ca mi-ati aratat frumoasa dumneavoastra nava.
        Mult succes navei si echipajului.
        Va urez un cer senin si o mare linistita.
        Un tur minunat pe nava dumneavoastra.
        O nava foarte frumoasa si un echipaj extraordinar.
        Mi-au placut nava si echipajul.
        Nava dumneavoastra este impresionanta.
        Cea mai fierbinte nava, va iubesc cu adevarat;
        Cea mai impresionanta nava din Rhode Island.
        Echipajul a fost la fel de curat si incantator ca si nava.
        Am fost aici si am vazut cel mai frumos echipaj.
        O nava foarte frumoasa si un echipaj foarte placut si cu multe informatii utile.
        Ciocolata a fost foarte buna.
        Nava si marinari minunati.
        Foarte frumos, va multumim ca sunteti aici.
        Cea mai frumoasa nava din Newport.
        Va multumim pentru curtoazie. Este cea mai frumoasa nava.
        Frumoasa nava, ghizi prietenosi.
        Data viitoare am sa aduc bere sa va-mbat.
        Va multumesc pentru o experienta minunata. Va fi o amintire minunata pentru copiii mei. Susan si Kirsten Kosegarten, Newport.
        Incredibil de curat si prietenos. Drum bun si calatorie frumoasa catre casa.
        Va multumim ca ati venit.
        Suntem impresionati de tot ce am vazut, caldura echipajului si atmosfera romaneasca cu care am fost tratati; ne-am simtit ca acasa. Anne si Alex Gheorghiu, Manchester, New Hampshire
        Foarte curat, foarte frumos.
        Multumim pentru frumoasa si prietenoasa primire la bord. A fost o experienta foarte placuta sa vad un frumos vapor romanesc. Drum bun si vant la pupa. Flori Susan Nelson
        Cel mai prietenos echipaj dintre toate vasele si singurul la care se face o prezentare de exceptie (si in engleza si in romana). Va multumim pentru tot. Drum bun in continuare. Anca Orasanu Aberdeen, UK
        Mircea este o nava foarte frumoasa, iar ghidul nostru a facut o treaba excelenta, aratandu-ne si explicandu-ne totul.
        Va multumim pentru ca ati vizitat Newport si ati permis familiei mele sa va viziteze nava.
        Faceti o treaba excelenta cu prezenta voastra aici. Americanii cunosc din Europa doar despre Franta, Germania, Italia, Anglia. Le dati acum prilejul sa auda si despre Romania si asta este minunat.

        Articol din "The Day", New London, duminica, 25 iulie 2004

        Vizitatorii care au urcat la bordul barcului Eagle, cuterul US Coast Guard, stiau ca acesta si-a capatat numele de "Velierul Americii" in urma perenelor aparitii la festivalurile de vara. Dar pentru germani, cei care l-au construit si au trebuit sa renunte la el in calitate de reparatii de razboi, aceasta este "Horst Vessel", o nava scoala transformata pentru a transporta marfuri in Marea Baltica pe timpul celui de-al doilea razboi mondial.
        Eagle, care este acostata la City Pier, pentru Festivalul Tall Ships Environmental, este parte a unei serii de cinci nave, construite la Şantierul Naval Blohm und Voss din Hamburg, raspandite acum in cinci tari.
        O alta membra a familiei, nava scoala Mircea, s-a intalnit cu Eagle saptamana trecuta in New London, ca o etapa a primei calatorii in SUA dupa 1976. "Vazand-o aici, a fost intr-adevar senzational", a spus Kerry Grant, sotia ajutorului sefului de echipaj de pe Eagle, despre nava sora, acostata la State Pier in aceasta dupa-amiaza.
        Desi echipajele de pe cele doua nave surori nu au fost implicate in nici un schimb oficial, cativa marinari "au facut talpa" intre State si City Piers, in aceasta sambata cu vreme nesuferita.
        Raducu Alin-Florin, un cadet de pe Mircea, avea in buzunarul sau o moneda de argint cu imaginea lui Eagle, pe care o primise la bordul acesteia in Charleston, Carolina de Sud, cand cele doua nave s-au intalnit, devreme la inceputul verii. In calitate de ghid pe puntea lui Mircea, nava scoala pentru Marina Militara Romana, acesta a punctat diferentele culturale dintre cele doua nave, foarte apropiate ca dimensiuni si detalii de constructie.
        Mircea si-a castigat vizitatorii de sambata oferindu-le tururi ghidate pe puntile sale si a fost singura nava care a facut acest lucru. "Este una dintre cele mai bune, asigura un tur extraordinar", a spus Alex Gourlay, in varsta de 10 ani, nepoata doamnei Holmes, continuand: "Unele dintre celelalte nave sunt atat de mici incat nici nu este necesar un tur, iar altele ii lasa pe oameni sa faca ce vor ei."
        Conducandu-si vizitatorii pe langa statia radio, pe puntea ofiterilor si pe langa bucataria navei, Alin-Florin a facut aluzie la o alta parte a navei, neinclusa in traseu: puntea inferioara, unde cadetii isi atarna hamacurile pe timpul noptii. "Hamacurile – a spus el – atenueaza raul de mare, deoarece se leagana in ritmul valurilor, permitand trupurilor marinarilor sa ramana in aceeasi pozitie."
        In aceeasi sambata, patrunzand pe puntile inferioare ale lui Eagle, doamna Grant, sotia ajutorului sefului de echipaj, a aratat catre cusetele suprapuse la trei niveluri, separate in compartimente distincte pentru femei si barbati. "Aici nu sunt hamacuri", a gandit doamna Grant, considerand ca acestea ar fi fost mai confortabile.
        Celelalte membre ale Clanului Blohm und Voss sunt Gorch Fock din Germania, astazi muzeu, Sagres din Portugalia si Tovarisch din Rusia. Din moment ce ultimele trei nu au participat la festival, Mircea si-a impresionat vizitatorii, locuitorii portului de resedinta al lui Eagle, New London.
        "Este un act de clasa", a spus Diana Haberman din Berlin.

        Kate Moran, editorialist "The Day "

        Sa fii la doar putin peste o suta de mile distanta de New York si sa nu poti sa faci o poza pe Broadway sau sa nu poti sa-i respiri aerul, echivaleaza cu a sta in fata nu stiu carei delicatese culinare pentru ca-ti lipseste tacamul (comparatie de gurmand, ce sa-i faci). Cam asa stateau lucrurile si cu noi, aflati in portul New London, pentru cea de-a patra etapa a periplului american.
         Micul orasel de la varsarea Tamisei (!!!) in Long Island Sound ne-a intampinat, asa cum numele il recomanda, cu o ceata deasa, care a dat oarecum peste cap planurile organizatorilor, privind desfasurarea paradei velierelor. Pe masura ce ne apropiam de locul de acostare, insa, ceata s-a risipit, oferind privitorilor din vaporase, iahturi, barci cu motor sau orice altceva ce pluteste sansa de a ne admira.
         Acostati, am impanzit strazile (nu prea multe) ale acestui orasel care, desi de dimensiuni comparabile cu Newport, respira un cu totul alt aer. New London este un oras cu oarece background industrial, dar care traieste in principal prin baza de submarine, a doua ca marime din Atlantic si prin Academia Garzii de Coasta a SUA. Eagle, surata lui Mircea, isi are resedinta si ea in acest port.
         Cam asa stateau lucrurile in dimineata zilei de joi, 22 iulie. Pentru unii, nu foarte multi la numar, sansa avea sa surada. Ea a fost intruchipata de domnul viceconsul Marian Parjol si de generalul Sinel Boncu, seful Misiunii Romane la ONU. Acestia au "complotat" si au pus la dispozitia navei doua minivan-uri, insumand douasprezece locuri, pentru o deplasare la New York.
         Desi a stat in permanenta sub semnul ploii, excursia avea sa certifice prezenta noastra in celebra metropola americana, oras atat de cunoscut lumii intregi prin luminile Broadway-ului, prin impunatoarele imagini ale Statuii Libertatii sau ale zgarie-norilor, dar si prin crunta incercare a acelui 11 septembrie de cosmar.
         Drumul, parcurs pe nu mai putin celebra autostrada 95, care leaga toate statele de pe Coasta Atlantica a SUA, a durat putin peste doua ore. Pe masura ce inaintam catre inima metropolei, cartierul Manhatan, locul in care se afla cladirea Consulatului General al Romaniei, faceam cunostinta cu celebrele strazi si bulevarde, numerotate asemenea etajelor unei cladiri, a caror intretaiere se face in unghi drept, de la nord la sud (bulevardele) si de la est la vest (strazile). Singurul "indisciplinat" este bulevardul Broadway, care "curge" prin New York pe diagonala, exact asa cum il taie capul.
         New York este o aglomeratie urbana cu aproximativ opt milioane de rezidenti, dar pe timpul zilei populatia acestuia se dubleaza. Este constituit din cinci cartiere, fiecare dintre acestea de dimensiuni impresionante: Brooklyn, Bronx, Queens, Manhatan si Staten Island.
         Scurta vizita la Consulat ne-a permis cateva momente de respiro, dupa care, imbarcati in cele doua automobile, avand drept ghid (si sofer) pe domnul general Boncu, am luat la cutreierat strazile metropolei. Am parcurs din masina strazile invecinate sediului ONU, am vazut printre picaturile de ploaie de pe parbrize Empire State Building, magazinul universal Macy’s, cel mai mare din lume, Times Square, Piata Columb, Central Park sau reclamele colorate de pe Broadway. Şansa ne-a suras la Rockefeller Center, unde ploaia s-a oprit ca prin minune cateva minute, permitandu-ne sa aflam de la fata locului cum se fac banii.
         Aglomeratia in crestere, nu a permis celor doua masini sa se tina una dupa cealalta, astfel ca ne-am dat un punct si o ora de intalnire, in fata restaurantului Harmony, din Queens, proprietatea romanului Cornel Carasisu. Pentru aceasta a trebuit sa trecem peste East River pe podul Queensboro.
         Am fost intampinati, in aceasta oaza de romanism, de insusi patronul localului. Am facut ochii roata si am putut vedea un restaurant cochet, in care aproape toti clientii vorbesc romaneste (strainii trec neobservati, avea sa ne spuna "nea" Cornel). Din vitrinele de pe pereti ne zambesc personalitati sportive si culturale din Romania. Aflam ca Gica Hagi, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Nicu Constantin sau "Divertis"-ii i-au trecut pragul. Cu doar doua zile in urma "Mosul"-Leonard Doroftei si-a tinut conferinta de presa dinaintea disputei cu Arturo Gatti in acest local.
         Suntem invitati la masa si tratati cu surprize, care se tin lant. Lumea refuza politicoasa whisky-ul, in favoarea unei slibovite cu iz de pe la noi, iar antreurile (salata de vinete, zacusca, fasole batuta, salata de icre si branza telemea) ne duc cu gandul si sufletul departe. Nu avem timp pentru a ne dezmetici, ca suntem asaltati de ciorba de burta, de sarmale (in foi de varza si de vita) si incheiem cu mititei si gratar de berbecut. Toate sunt completate cu un vin de pe la noi (Jidvei, cel care a contribuit benevol si la bunastarea cambuzei lui Mircea) si cu muzica romaneasca.
         In cele cateva ore petrecute pe veritabilul pamant romanesc din inima New-York-ului am avut placerea si onoarea de a ne simti tratati cu caldura de acasa, motiv pentru care multumim din suflet gazdelor noastre.
        Intunericul ne-a manat catre New London, unde am ajuns putin inainte de miezul noptii, dupa o circulatie nebuna, bara la bara. Aici ne-am bucurat citind ziarele locale, unde fotografia lui Mircea troneaza chiar pe prima pagina (pentru a cata oara?), iar afisele oficiale au drept "logo" poza navei noastre.

         Hotarat lucru, acest mic orasel din Rhode Island respira numai si numai prin velatura celor peste zece mii de ambarcatiuni cu vele care ii umplu pana la refuz apele. De pe strazile centrului istoric al orasului poti vedea ambarcatiuni de toate dimensiunile si formele, unele dintre ele adevarate bijuterii, demne de seriale precum Star Trek. Putem constata ca in America oamenii cu bani investesc in altfel de placeri decat ne sunt date sa vedem pe plaiurile noastre.
         Cele patru zile de sedere la Newport s-au dovedit a fi extrem de agitate, incarcate de evenimente si activitati. Sunt trei zile in care programul de vizitare a navelor a fost de opt ore, jurnalul de schela contabilizand mii si mii de persoane. Pentru ca acestia sa-si poata exprima gandurile, s-a instituit o carte de impresii si nu putini sunt cei care doresc sa lase acolo un gand bun sau cateva cuvinte de felicitare.
         Organizatorii au pregatit un program foarte divers, atat pentru cadre, cat si pentru echipaj. Comanda marsului a participat zilnic la activitati de reprezentare. Astfel, vineri 16 iulie comandantul marsului si al navei au fost invitati sa participe la un ceremonial dedicat implinirii a 150 de ani de la semnarea tratatului de pace dintre SUA si Japonia si a 21 de ani de la infiintarea Asociatiei "Black Ships", care isi propune sa promoveze prietenia dintre cele doua tari. Cu acest prilej, cei doi oficiali romani au fost rugati sa depuna, ca reprezentanti ai navelor participante, o coroana de flori la monumentul dedicat comodorului american Matthew C. Perry, promotorul tratatului de pace. In acelasi timp, echipajul a ales intre a vizita orasul si a face o plimbare cu ambarcatiunile J-22 puse la dispozitie de organizatori.
         Ziua de vineri s-a incheiat cu o receptie pentru VIP-uri, oferita de organizatori la bordul navei noastre. Au fost prezenti aproape toti comandantii navelor, dar si oficiali locali, precum guvernatorul Cacieri, sau primarul orasului, Richard Sardela. Nu au lipsit reprezentanti ai Camerei de Comert sau ai politiei locale.
         Ziua de sambata a inceput cu un mic dejun pentru echipaje, organizat in "corturile ospitalitatii, unde mai este plasat si un Internet Cafe. Tinerii cadeti ai tuturor velierelor prezente s-au intalnit pentru a se cunoaste mai bine, pentru a schimba impresii si pentru a inchega prietenii.
         Nici nu incepuse bine ziua si aveam sa luam contact cu prima surpriza placuta: la etapa Charleston – Delaware Bay "Mircea" a ocupat locul al doilea la "Divizia Tineret", primind un frumos trofeu. Evenimentul (dar mai ales trofeul) a fost primit cu entuziasm la bord si cu hotararea ca viitorul reprezinta o provocare pentru confirmarea performantei.
         S-a trecut la actiunile oficiale din plan: comanda navei a participat la intalnirile protocolare cu presedintele Colegiului Naval al SUA, amiralul cu doua stele Roan Route, care s-a desfasurat la resedinta acestuia din incinta colegiului, apoi la intalnirea cu guvernatorul statului Rhode Island si cu primarul orasului Newport, la primarie. Deplasarea intre aceste puncte s-a facut in superbe masini decapotabile.
         In acest timp, pe strazile orasului a fost organizata o parada, deschisa de Fanfara Marinei, la care au luat parte reprezentantii tuturor navelor prezente. Initiativa romanilor de a face sa rasune pe strazile orasului cunoscutul "Calator pe drumuri de ape" a starnit ropote de aplauze si a atras mai toate obiectivele camerelor de filmat. Dupa intalnirea de la primarie, timp in care tinerii nostri studenti nu au pierdut ocazia de a se fotografia alaturi de masinile VIP-urilor, a urmat o a doua parada, inapoi catre port, de data aceasta fiind implicati si oficialii.
         Trebuie spus ca din punct de vedere al mediatizarii, Newport se afla mult deasupra celorlalte doua orase vizitate. Nici nu acostasem bine, ca reprezentantii redactiilor de stiri ale canalelor de televiziune ABC si NBC au solicitat aprobare pentru a lua imagini de la bord si scurte explicatii, care au fost oferite apoi telespectatorilor in emisiunile informative. Este pentru semnatarul acestor randuri un moment de referinta acela in care, intr-un loc public fiind, o functionara sa remarce cu voce tare: "Te-am vazut la TV! Esti ofiter pe o nava romaneasca". Magulitor si stanjenitor totodata.
         Pe apele interioare ale golfului mii si mii de ambarcatiuni trec ca intr-o adevarata procesiune pe langa navele vizitatoare, pasagerii lor admirandu-le si incercand sa le descifreze si sa le rosteasca numele. Este clar, acum toata lumea stie aici in Newport ce inseamna cele trei culori de pe pavilionul nostru national.
        La ora cand scriu aceste randuri, dimineata de duminica sta sa inceapa sub semnul unei cete dense, care speram sa se risipeasca repede, pentru a lasa loc unei alte zile superbe si plina de evenimente.

         Dintre toate porturile vizitate de-a lungul periplului nostru american, hotarat lucru, cea mai mare afluenta de public si cea mai puternica mediatizare au fost in Newport . Orasel cu nu mai mult de 35.000 de locuitori, statiune turistica si de sporturi nautice, Newport este o puternica baza militara, aici avandu-si sediul Colegiul Naval al Statelor Unite, precum si alte institutii de pregatire pre si post academica a ofiterilor de marina americani.
         Desi timpul si volumul de munca necesare pregatirii unei astfel de manifestari sunt enorme, trebuie spus ca numai in sase saptamani organizatorii au facut adevarate minuni, primirea, modul in care au fost conduse si derulate activitatile precum si toate celelalte aspecte colaterale merita toate felicitarile. Chiar daca orasul nu este el in sine pregatit sa faca fata adevaratei invazii de veliere mari, totusi, pana la urma, s-au gasit solutii pentru toate, iar lumea a plecat cu amintiri dintre cele mai frumoase.
         In jurnalul de schela si in cel de impresii ale lui Mircea au fost cateva momente care merita consemnate. Astfel in chiar prima zi nava a fost vizitata de cativa reprezentanti ai Consulatului General al Romaniei de la New York, printre care si fostul prefect de Constanta, domnul Marian Parjol, acum consilier economic la misiunea diplomatica sus-amintita.
         Cele trei zile de vizita, cu program de opt ore fiecare, au consemnat in registrul de schela peste sase mii de vizitatori. Impresiile acestora au fost deosebit de frumoase, mergand de la simple aprecieri pozitive si urari, pana la cuvinte extrem de emotionante la adresa navei si a tarii noastre. Registrul special instituit, la cererea vizitatorilor, a consemnat numai intr-o singura zi 24 de pagini format A4 pline cu impresii sau numai cu numele celor care au calcat pe puntea lui Mircea.
         Abunda formulari de genul: "O nava foarte frumoasa, foarte bine intretinuta"; "Faceti o munca extraordinara"; "Mi-a placut foarte mult vizita la bord"; "Va multumesc pentru ca mi-ati aratat frumoasa dumneavoastra nava"; "Mult succes navei si echipajului"; "Va urez un cer senin si o mare linistita"; "Un tur minunat pe nava dumneavoastra".
         Vizitatorii au apreciat curatenia navei si modul in care aceasta este intretinuta, caldura si spiritul plin de profesionalism cu care sunt primiti la bord, modul in care ghizii si indrumatorii ofera explicatii, chiar produsele alimentare gatite pe nava: "O nava foarte frumoasa si un echipaj extraordinar"; "Cea mai fierbinte nava, va iubesc cu adevarat"; "Cea mai impresionanta nava din Rhode Island"; "Echipajul a fost la fel de curat si incantator ca si nava"; "Am fost aici si am vazut cel mai frumos echipaj"; "O nava foarte frumoasa si un echipaj foarte placut si cu multe informatii utile"; "Ciocolata a fost foarte buna"; "Foarte frumos, va multumim ca sunteti aici"; "Data viitoare am sa aduc bere sa va-mbat".
         Unii dintre cei care ne-au vizitat au dat frau liber emotiilor nationale, originea lor fiind acolo, la gurile Dunarii, sau pe crestele Carpatilor: "Suntem impresionati de tot ce am vazut, caldura echipajului si atmosfera romaneasca cu care am fost tratati. Ne-am simtit ca acasa"; "Multumim pentru frumoasa si prietenoasa primire la bord. A fost o experienta foarte placuta sa vad un frumos vapor romanesc. Drum bun si vant la pupa"; "Cel mai prietenos echipaj dintre toate vasele si singurul la care se face o prezentare de exceptie (si in engleza si in romana). Va multumim pentru tot. Drum bun in continuare";
         Am avut placerea sa fim vizitati de o tanara, Mirela Gasitu, plecata din tara in urma cu 15 ani. Acum aceasta este aspirant in Marina Militara a SUA si activeaza la bordul unei fregate. Aflata la un curs de specializare in Newport, Mirela s-a atasat de noi, fiindu-ne oaspete zilnic la bord. Duminica s-a oferit sa-l insoteasca pe parintele Argatu la Biserica Greceasca din oras, acolo unde acesta a oficiat Sfanta Liturghie. In fata unei experiente inedite, pe care nu apucase sa o traiasca in tara inainte de 1989, tanara ofitereasa americana a izbucnit, la un moment dat, in lacrimi.
        Voi incheia aceste randuri citand cuvintele rostite de cel care pentru patru zile ne-a fost ofiter de legatura, dovedind un devotament exemplar: capitan-comandorul american Kevin Flanagan. Acesta este instructor al Centrului de Perfectionare pentru ofiteri de pe navele de suprafata si asteapta sa ia in scurt timp in primire comanda navei USS Austin, care ne-a vizitat tara cu multi ani in urma. Impresionat de cele petrecute alaturi de noi si emotionat de momentul despartirii, acesta mi-a spus: "Faceti o treaba excelenta cu prezenta voastra aici. Americanii cunosc din Europa doar despre Franta, Germania, Italia, Anglia . Le dati acum prilejul sa auda si despre Romania si asta este minunat."

         Am parasit portul Baltimore luni, 5 iulie, urmand, spre sud, drumul prin Golful Chesapeake. Ca si la sosire, am beneficiat de serviciile a doi piloti, care si-au etalat echipamentele tehnice de ultima generatie. Pentru divertisment, am fost surprinsi de o repriza de ploaie, numai buna pentru a uda totul la bord.
         Odata iesiti in ocean, am intins velele, dar, in lipsa vantului, le-am strans destul de repede si am trecut la navigatia clasica (adica cu motor). Zilele care au urmat nu au adus nimic deosebit in viata echipajului. Atunci cand vantul a permis, am navigat cu vele, insa, in lipsa placerii de a ne lasa dusi de vant de acolo colo, am ancorat joi seara la sud de Long Island, lasand studentilor si elevilor ragazul de a se pregati pentru examenele din sesiunea de vara.
         Singurul eveniment notabil s-a consumat duminica, atunci cand, starniti de marea de salupe aflate la pescuit, vreo cativa impatimiti si-au incercat norocul. Acesta nu s-a lasat prea mult asteptat si cambuza lui Mircea a primit cu bucurie vreo douazeci de rechinasi, numai buni de gatit.
         Luni ne-am schimbat resedinta la nord de Long Island, in bazinul Long Island Sound, chiar in vecinatatea punctului de start pentru cursa Greenport-Newport. Cum vremea fusese frumoasa pana atunci, era de asteptat ca ea sa-si dea in petic chiar in ziua cursei. Pe fondul scaderii accentuate a presiunii, s-a iscat o ploaie cu clabuci, care a facut ordine pe punte (si in arborada). Vantul s-a infoiat si el pana spre 15 metri pe secunda, iar marea l-a ascultat cuminte, ridicandu-si repede crestele inspumate.
         Contactati telefonic, reprezentantii American Sail Trening Association au amanat startul pentru trei ore (de la 15.00 la 18.00), dupa care au lasat la libera alegere a comandantilor participarea la aceasta etapa, urmand ca fiecare nava sa-si inregistreze coordonatele si sa se cronometreze singura.
         In comanda lui Mircea a fost convocat un adevarat conclav, prezidat de comandorul Pamparau, care i-a reunit pe ofiterul secund si pe maistrii gabieri. Acestia au analizat problema pe toate fetele si au decis sa stam cuminti la ancora, in special pentru a proteja nava si echipajul. S-a avut in vedere ca ceata reducea vizibilitatea la mai putin de o mila marina, ca vantul era potrivnic, iar in jurul nostru se gaseau numai insule. Mai mult, a-i urca in arborada pe studenti ar fi echivalat pentru acestia cu o adevarata proba de alpinism hibernal (termometrul nu era nici el prea darnic, aratand numai 16 grade). Sa nu mai vorbim de faptul ca, imbibate de apa, velele si paramele aratau ca fiind intarite cu armatura otelita.
         Se pare ca optiunea noastra a fost cea buna, intrucat nici o nava nu s-a incumetat sa paraseasca zona, in cautarea efemerilor lauri ai victoriei.
         Cu vremea ameliorata, am plecat miercuri, 14 iulie spre urmatorul punct al calatoriei noastre, Newport . Aparut oarecum abrupt in programul nostru, in urma forfait-ului declarat de oficialitatile orasului Providence, Newport ne-a intampinat cu aceeasi vreme rece si predispusa la ceata. Am patruns in bazinul interior al Golfului Narragansett, in drum catre raionul de ancorare. Sute de veliere si salupe, asemenea unor fluturasi, ne-au taiat calea, punand de multe ori la incercare rabdarea comandantului, care nu putea intelege nechibziunta unora de a se avanta foarte aproape de prova noastra, pentru ca apoi, prin volte dibace, sa schimbe de drum. Este drept, atitudinea acestora frizeaza inconstienta si poate avea urmari neplacute.
         Mai mult topaind am ajuns la locul de ancorare, unde ne-am lasat prada intunericului, in asteptarea diminetii ce avea sa ne duca in port. Primele ore ale zilei de joi 15 iulie ne-au adus confirmarea motivului pentru care zona se numeste New England: o ceata densa, tipic britanica s-a asternut peste golf, iar cele 16 grade din termometru te imbiau mai mult la plapuma decat la pantaloni scurti.
         Dupa acostare am trebuit sa trecem, politicosi dar fermi, peste controlul US Customs si al Garzii de Coasta. Aparent fara a da semne ca inteleg faptul ca suntem nava militara, proaspetii nostri aliati au incercat sa impuna executarea unor controale excesiv de drastice la bord. Ni s-a solicitat sa prezentam reprezentantilor Garzii de Coasta traseul de vizita, pentru ca acestia sa se convinga daca acesta prezinta siguranta pentru populatie. Le-am replicat elegant ca Mircea este nava sora a USCG Eagle (sigura din punctul lor de vedere) si ca in cele doua porturi vizitate in SUA cei peste 10.000 de vizitatori au ajuns nevatamati la casele lor.
         Porniti cu intentii foarte belicoase, reprezentantii US Customs, au dorit sa verifice nava cu caini pentru descoperirea materialelor periculoase sau a stupefiantelor, dar s-au multumit finalmente sa obtina o lista de echipaj si garantia verbala ca echipajul este format integral din persoane apartinand Ministerului Apararii.
         Finalmente, lucrurile fiind aranjate cum-necum, echipajul a primit "verde" (portocaliu am vrut sa spun) pentru a pleca in oras. Sa ma explic: fiecare membru al echipajului a primit de la organizatori o bratara de plastic, portocalie ati ghicit, pe care este obligat sa o poarte la mana permanent (inclusiv la dus), pentru ca odata pusa, mai poate fi inlaturata doar cu cutitul bine ascutit. Aceasta bratara serveste drept mijloc de acces prin punctele de control al securitatii, dar si pentru acordarea unor facilitati si gratuitati marinarilor de pe navele prezente la manifestare.
        Pentru prima zi echipajul a fost invitat sa vizioneze un meci de base-ball intre doua echipe universitare, iar comanda marsului a participat la o intalnire cu organizatorii manifestarii. Micutul oras emana prin toti porii preocuparea ca totul sa iasa perfect, iar noi vom avea sansa sa ne convingem de acest lucru in zilele urmatoare.

        Dupa etapa Charleston – Delaware Bay, in care Mircea si echipajul sau au incercat o comportare cat mai meritorie, ne-am indreptat catre portul Baltimore, a doua escala a noastra pe taram american. Mai intai, am stat la ancora aproape doua zile, la intrarea in Golful Chesapeake, pentru a "intra" in graficul stabilit initial, dand astfel posibilitatea marinarilor sa intretina nava la standardele cerute de o reprezentare de calitate ridicata.
         In dimineata zilei de 29 iunie, chiar la finalul slujbei dedicate Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, am imbarcat la bord doi membri ai Asociatiei Pilotilor Maryland, care, timp de aproape 20 de ore, ne-au condus prin hatisul balizelor si al celorlalte repere de navigatie din Golful Chesapeake. Trebuie remarcate doua aspecte extrem de importante: profesionalismul celor doi piloti, completat de o dotare tehnica de exceptie. Daca despre primul capitol aveam sa ne convingem pe tot parcursul celor aproape 150 de mile in care cei doi piloti ne-au consiliat, in ce priveste dotarea tehnica este suficient sa aratam ca acestia au sosit la bord cu un receptor GPS, pe care l-au conectat la un laptop, folosit pe post de sistem de harti electronice, sistem care le-a permis sa faca totul in deplina cunostinta de cauza.
         Am navigat catre nord, lasand de o parte si de cealalta a golfului asezari omenesti, poduri, aeroporturi, tunele. Am trecut aproape de miezul noptii chiar pe langa orasul Annapolis, resedinta statului Maryland si sediul Academiei Navale a Statelor Unite. Din pacate, ora tarzie nu ne-a permis sa privim "cu ochi buni" la renumita institutie americana, celor care mai trecuseram pe aici ramanandu-ne doar placerea de a ghici prin intuneric contururile diferitelor cladiri din incinta academiei.
         Doar putin mai la nord Mircea a trecut pe sub podurile care leaga cele doua maluri ale golfului. Desi toate informatiile nautice dau o inaltime a acestora de aproximativ 62 de metri, totusi Mircea a "pasit" nu fara emotie pe sub ele, dand impresia ca le va zgaria cu varful catargelor.
         Aproape de intrarea in Baltimore am mai trecut pe sub un pod, apoi am ancorat in apropierea metropolei. Baltimore este de departe cel mai important "city" al statului Maryland, avand o populatie de aproape 700.000 de locuitori, iar impreuna cu zona metropolitana apropiindu-se de doua milioane si jumatate de suflete.
         In dimineata zilei de 30 iunie am acostat la cheul pus la dispozitie de organizatori. Spre marea noastra cinste si satisfactie, acesta se afla chiar in centrul orasului. Astfel, sintagma "a iesi in oras" se potriveste perfect, deoarece este suficient sa cobori schela pentru ca visul sa ti se indeplineasca.
         Fara emotii din punct de vedere tehnic, acostarea a adus trairi puternice pe plan sentimental: pe mal eram asteptati de o adevarata "armada", formata din reprezentantii Misiunii Diplomatice Romane din Capitala Statelor Unite, Washington D.C. Insusi Excelenta sa, domnul ambasador Sorin Ducaru ne-a facut onoarea de a se numara printre cei care au dorit sa ne intampine la acostare. Emotia a fost sporita de faptul ca reprezentantii Ambasadei fluturau un imens drapel tricolor (care, ulterior, si-a gasit locul chiar la schela, alaturi de unul al Organizatiei Tratatului Nord-Atlantic) creand o adevarata oaza de traire romaneasca pe taram american.
         Mircea este una dintre cele sapte nave care participa la festivitatile dedicate implinirii a 150 de ani de la lansarea la apa a ultimului velier de razboi american, U.S.S. Constellation, nava care, transformata in muzeu, se afla acostata la mai putin de cinci minute de mers pe jos de Mircea. Chiar in prova noastra, la fel ca la Charleston, se afla clipperul brazilian Cisne Branco. Mai participa la aceste festivitati navele Cuauhtemoc (Mexic), Sagres (Portugalia), Capitan Miranda (Uruguay), Bluenose II (Canada) si "reprezentantul local" Pride of Baltimore.
         Asa cum in mare masura cunosteam, organizatorii s-au straduit sa ne faca aceste zile cat mai agreabile. Sunt organizate excursii pentru vizitarea Academiei Navale a Statelor Unite la Annapolis si a Capitalei americane, Washington DC. Pentru aceasta, fiecare nava are la dispozitie cate un autobuz de aproape 50 de locuri. Mai sunt puse la dispozitie 50 de bilete de tren gratuite, pentru cei care doresc in mod expres sa vada frumusetile Capitalei Federale americane. Ambasada Romaniei ne sprijina, punand la dispozitie doua microbuze pentru cei ce calatoresc cu trenul, astfel incat acestia sa se poata descurca mai usor prin "hatisurile" Washington-ului.
         La orele 18.00 a fost organizat ceremonialul de deschidere a festivitatilor aniversare, care vor culmina cu sarbatorirea Zilei Independentei SUA, pe 4 iulie. Cu aceasta ocazie personalitati politice, printre care primarul orasului Baltimore si reprezentantul guvernatorului statului Maryland, au tinut "speach-uri". Am putut remarca printre participanti figura distinsului domn James Rosapepe, fost ambasador al SUA la Bucuresti.
         Am avut deosebita placere sa schimb cateva impresii cu reputatul om de televiziune Nicolae Melinescu, cel care in ultima perioada este responsabil cu promovarea imaginii Romaniei pe pamant american. M-au impresionat modestia si deschiderea domniei-sale, si m-au magulit cuvintele de apreciere la adresa activitatii pe care ma straduiesc sa o desfasor.
        Festivitatile acestor zile se anunta in cel mai pur stil american, iar noi suntem aici pentru a participa efectiv la ele, pentru a vedea si pentru a consemna.

        Hotarat lucru, vizita la Baltimore va inscrie o pagina de exceptie in jurnalul de bord al acestui mars. Nu este deloc lipsit de importanta felul in care Romania este perceputa dincoace de Ocean. Avand posibilitatea sa compar atitudinea americanilor cu cea din urma cu opt ani, imi permit sa apreciez ca deschiderea pe care acestia o manifesta fata de tara noastra este fara precedent. Am putut remarca acest lucru la Charleston, ne convingem pe zi ce trece aici la Baltimore.
        Joi dimineata studentii romani, alaturi de cei de pe celelalte nave prezente in Baltimore au avut posibilitatea sa vada conditiile in care se pregatesc si studiaza colegii lor americani. United States Naval Academy, institutie fondata in anul 1845, se afla la Annapolis, oras situat la varsarea raului Severn in Golful Cheasapeake, la aproximativ 25 de mile de Baltimore. USNA este un adevarat univers, un oras in oras, unde pentru a te descurca, ai nevoie pentru inceput de harta si busola.
        Studentii americani din anii superiori sunt in vacanta, insa acest lucru nu inseamna ca spatiile academiei sunt lipsite de animatie. Cu o zi inainte de sosirea noastra fusesera "incorporati" cadetii din anul intai. Acestia erau aproape peste tot, condusi de gradatii lor din anii mai mari. Invatau primele notiuni ale militariei (pozitia "drepti", mersul in formatie) sau luau prima lectie de inot in bazinul imens si impecabil din punct de vedere al aspectului. Toate bazele sportive sunt pline de tineri, civili din oras, care iau lectii particulare sau fac antrenamente cu echipele lor. Totul se plateste, iar banii revin academiei, pentru a putea fi refolositi.
        Spatiile destinate activitatilor sportive sunt pline cu portrete ale celor care de-a lungul anilor s-au distins prin rezultate de exceptie. Am putut admira figura de cadet inocent a celebrului baschetbalist american David Robinson, cunoscut sub porecla de "Amiralul", precum si a altor sportivi care au adus glorie drapelului cu 50 de stele.
        Am vizitat impunatoare Capela, locas de rugaciune crestina in care se oficiaza atat in ritul catolic, cat si in cel protestant. Subsolul capelei adaposteste cripta celebrului comandor american John-Paul Jones, erou al Razboiului Independentei, model de virtute si daruire. Lui ii sunt atribuite celebrele cuvinte "Eu nu am inceput inca sa lupt", rostite atunci cand, aflat pe o nava ce se scufunda, cu un echipaj care nu mai avea incredere in el, a fost somat de catre englezi sa coboare pavilionul.
        Pe holul principal al Bancroft Hall, o cazarma care adaposteste toti cei peste 4000 de studenti, se afla la loc de cinste portretele absolventilor care au atins ierarhii nationale, politice sau economice de exceptie. L-am putut vedea acolo pe fostul presedinte american Jimmy Carter alaturi de candidatul la presedintie, miliardarul Ross Perrot si de alti oameni politici de marca, toti absolventi ai academiei.
        Am incheiat vizita la magazinele de suveniruri din apropierea academiei, sal la cel aflat chiar in incinta acesteia. Toti au cumparat nimicuri, care sa le aminteasca de trecerea lor prin aceste locuri. Pe bonul de casa de la magazinul de incinta scrie: "Toate profiturile sprijina fondurile de bunastare ale cadetilor". Interesant, nu ?
        Am pasit apoi din imensitatea acestei institutii in cea a autostrazilor americane, pe care pana acum am admirat-o doar in filme. In marea de autovehicule am vazut si am inteles rolul si importanta unei asemenea infrastructuri rutiere pentru o economie sanatoasa.
        In timp ce noi vizitam academia americana, multimea se inghesuia la schela. Pe tot parcursul zilei nava a fost vizitata de peste 1100 de persoane, care s-au aratat impresionate de dotari, de starea de intretinere si de caldura cu care au fost intampinati si condusi la bord. Deja clasicele noastre postere cu imagini din Romania au fost completate cu un banner al reprezentantilor Agentiei Nationale pentru Turism si cu materiale promotionale oferite cu generozitate de ambasada. La puntea centru trei drapele, unul romanesc, unul american si al treilea al NATO completeaza o imagine care se vrea cat mai protocolara.
        Seara s-a desfasurat receptia oferita de Ambasada Romaniei in SUA. Romania a fost reprezentata de excelenta sa, domnul ambasador Sorin Ducaru si de domnul secretar de stat Sorin Encutescu. Pe acest veritabil teritoriu romanesc, puntea lui Mircea, marea de invitati s-a infruptat din produse traditionale romanesti si a degustat vinurile atat de apreciate. Au venit romani din Washington, Baltimore, New York, din alte orase aflate in apropiere. Fostul ofiter de marina Viorel Delca, acum un prosper om de afaceri peste Ocean, a oferit navei un sistem de receptie a programelor prin satelit, pe care aceasta sa-l poata folosi pe perioada cat se afla in America.
        Au venit la bord din New York reprezentantii postului de televiziune Vocea Romaniei, care in acelasi timp sunt si editorii ziarului "Romanian Journal", pe frontispiciul caruia regasim cuvintele lui Abraham Lincoln: "Un bun american nu-si uita niciodata originea etnica". Acestia au inregistrat si transmis catre toti romanii din America mesajul cu care Mircea a venit aici: acela al prieteniei, al bucuriei revederii dintre frati. Atmosfera a fost deosebit de cordiala, fapt la care a contribuit si prezenta charismaticului primar al orasului, domnul Martin O’Malley, precum si a fostului ambasador al SUA in Romania, excelenta sa, domnul James Rosapeppe.
        Punctul culminant al serii a fost atins atunci cand domnul ambasador a dat citire mesajului presedintelui Romaniei, domnul Ion Iliescu, adresat echipajului navei si gazdelor acestei manifestari. A urmat un moment simbolic in care, din partea ambasadei, primarul orasului si comandantul navei au primit cate o umbrela cu insemnele NATO, semn ca ambele natiuni sunt plasate sub semnul ocrotitor al aceleiasi aliante.
        Desi afara ploaia a turnat in rafale, atmosfera a fost cea specific romaneasca, muzica populara din Carpati si voia buna completand un tablou extrem de armonios.

        Charleston, oras cu veche istorie ne-a primit cu o ploaie torentiala si a revarsat asupra noastra, in urmatoarele zile, valuri insuportabile de caldura. Mercurul termometrelor a fost cuprins de ganduri de marire, oprindu-se la valori caniculare: 35-36 de grade. Umiditatea aceentueaza aceasta stare de disconfort meteorologic, pe care il poti evita doar in locurile in care instalatiile de aer conditionat te coboara catre temperaturi mai apropiate de realitatile noastre.
        Locuitorii Charleston-ului se straduiesc sa pastreze in orice acea patina a timpului, acel spirit sudist. Imobilele nu au dimensiuni exagerate, iar marea majoritate sunt cladiri de varste venerabile. Pe strazi marea de turisti este plimbata cu carute, trase de cai, iar vizitiul trebuie ca a sustinut la angajare si examen la istoria si geografia orasului, pentru ca are si atributii de ghid.
        Facilitatile publice sunt gratuite si denota deschidere spre cultura si civilizatie. In acest oras notiunea de Internet-cafe este necunoscuta. Oamenii, inclusiv marinarii nostri, beneficiaza de binefacerile tehnologiei informatice acasa, in biblioteca locala sau la colegiul din Charleston. Accesul este gratuit, iar biblioteca are program inclusiv duminica (de la 14 la 17). Pe strazi, uriasele masini, tipic americane, trec pe langa tine intr-o liniste desavarsita si fara sa las in urma vreo infima dara de fum.
        Sederea la Charleston a coincis cu primul pas in tentativa de "cucerire" a Americii. In primele doua zile nava scoala Mircea a fost vizitata de aproape trei mii de vizitatori. Mii de oameni, de toate varstele, pe o caldura sufocanta, cu copii in brate sau de mana, pe propriile picioare sau in carucioare de invalizi, au luat cu asalt terminalul de pasageri al orasului, pentru a vizita sau macar pentru a vedea mai de aproape cele cinci veliere mari acostate la Terminalul pentru Pasageri, printre care Mircea si nava ei sora, Eagle.
        Vizitatorii sunt intampinati inca de pe dana de acorduri ale muzicii populare romanesti, la puntea centru au fost afisate postere care prezinta imagini din Romania (Pelesul, Branul, Valea Oltului), iar la schela, vajnicii nostri marinari inving caldura inabusitoare, oferindu-si cu multa amabilitate serviciile.
        In incinta terminalului a fost organizat un stand la care organizatorii vand suveniruri. Printre acestea, revista competitiei, care are la mijloc, drept poster, fotografia lui "Mircea". Desi navele au fost plasate in ordine alfabetica, noi apreciem aceasta frumoasa coincidenta ca pe un semn favorabil. Nu este, insa, o coincidenta ca pe majoritatea imprimeurilor de pe tricourile care se vand aici troneaza poza aceluiasi Mircea.
        Organizatorii si gazdele s-au intrecut pe ei insisi. Au oferit echipajelor navelor prezente spectacole in aer liber, au obtinut discount-uri de aproape 50% la muzeele locale, au organizat competitii intre marinari si cadeti. Ziua de sambata, 19 iunie, a adus Romaniei primii lauri (si medalii adevarate). Echipajul de rame, format din Sorin Nicolae, Florin Vasile, Georgian Cuconu, Sorin-Valentin Luca, Ionut Diaconu si Catalin Tarau si condus de maistrul militar Sorin Gadea, a concurat pe o barca de 6+1, pusa la dispozitie de organizatori surclasandu-i pe cei sapte adversari si castigand cursa cu peste o jumatate de minut avans.
        Pe un teren de soccer al echipei locale a fost organizat un turneu de mini-fotbal. Bineinteles, urmasii lui Hagi nu aveau cum sa nu iasa in evidenta. Ei au castigat doua intalniri, dar s-au vazut plasati pe locul al doilea in baza unor criterii greu de explicat chiar si de organizatori. Si iata cum intr-o singura zi baietii nostri au reusit sa demonteze intregul esafodaj al unui articol dintr-un ziar local, aparut joi, in care se vorbea, fara nici o legatura cu sosirea noastra, despre tiganii din Romania.
        Aici, departe de casa, simtim din plin caldura sufletelor de romani, sau a celor care cunosc si iubesc Romania. Echipa de legatura a lui Mircea este cea mai numeroasa si cea mai eficienta. Romanii nostri, Oana Johnson, Alina si Cristian Dudan, sprijiniti de sotul Oanei, Mark Johnson, precum si de familia McKelvey, se intrec in a ne asigura toate conditiile, in a fi aproape de noi aici, departe de tara. Incercand sa schitez o fraza de multumire familiei Johnson, dupa ce, cu amabilitate mi-au facilitat accesul la Internet in locuinta proprie, am primit un raspuns pe care va las pe dumneavoastra sa il interpretati: "Nu vin prea des romani in Charleston."
        Ne bucuram ca putem aduce acestor oameni minunati, care nu au uitat de unde au plecat, placerea de a fi aproape de Romania. Duminica dimineata i-am avut alaturi la Sfanta Liturghie, pe care parintele Neculai Argatu a oficiat-o la bord, oferindu-le bucuria de a retrai momente dragi, cum numai acolo, departe, se pot zamisli.
        Luni va avea loc parada velierelor, dupa care, la orele 14 se va da startul in cursa Charleston-Delaware Bay. Sa speram ca vanturile potrivnice s-au epuizat, iar echipajul va fi in stare sa dea adevarata masura a valorii sale, in disputa cu cei care in ultimele zile au devenit concurentii si prietenii nostri.

        Apropierea de Charleston s-a facut astfel incat sa fim in punctul de ambarcare a pilotului, undeva la aproximativ 15 mile in afara portului, la ora 13.00. Pilotul, un barbat cu alura de bunic, a venit la bord insotit de sotia sa. Ne-a declarat cu nespusa bucurie ca se simte norocos sa-si ofere serviciile in aceeasi zi la trei veliere: Cuauhuatemoc – Mexic, Mircea – Romania si Cisne Branco – Brazilia. De fapt, la ora la care astern aceste ganduri, cele trei nave ocupa in aceasta ordine locurile la dana rezervata, avand in pupa lor pe Eagle – S.U.A. si Tenacious – Marea Britanie. Dintr-o singura ochire, cele cinci nave, cu Marele Pavoaz ridicat, ofera o imagine cu adevarat feerica.
        La alte dane ale portului Charleston se mai afla si alte veliere, mai mici decat cele enuntate, astfel incat cele patru zile care vor urma se anunta a fi o adevarata feerie pentru orasul cu aproape 100.000 de locuitori, cel mai important port al statului Carolina de Sud.
        Din nefericire, intrarea in port s-a facut pe o ploaie torentiala si in conditii de vizibilitate redusa, astfel ca a fost nevoie ca salupa de pilotaj sa ne deschida efectiv drumul, la mai putin de un cablu in prova. Vremea nu ne-a impiedicat sa observam pelicanii negri care zburau in stoluri in jurul navei (parca mai frumosi sunt cei de acasa), nici multitudinea de nave de pescuit, care se inghesuiau pentru a-si umple plasele cat mai bine.
        Organizatorii s-au intrecut in a asigura echipe de legatura care sa conlucreze cat mai eficient cu echipajele navelor participante. Totul s-a facut pe baza de voluntariat, iar Mircea se poate mandri cu faptul ca dispune de cea mai puternica echipa, nu mai putin de zece persoane: Mark si Oana Johnson, Dana si Oava Johnson, Alina si Chrisi Dudav, Terry, Stephanie, TJ si Erika McKelvey. Daca la primele trei perechi numele feminine au rezonanta carpatina, in ce priveste familia McKelvey, acestia sunt prieteni declarati ai Romaniei. Au fost in tara noastra de trei ori, pentru a participa la ridicarea unor edificii dedicate cresterii si educarii copiilor fara adapost. Cunosc bine Romania, in special in partea centrala, iar TJ ne-a facut o surpriza, apelandu-ne prin radio la intrare: „Mircea, Mircea, buna dimineata!” – asta desi era trecut bine de ora pranzului.
        Masurile de securitate adoptate de autoritati sunt in concordanta cu importanta evenimentului. Astfel, accesul la dana la care suntem acostati se face numai printr-un punct de acces pazit de politie, in urma trecerii prin cadrul de detectare a metalelor si a verificarii ID-ului. In golf, nave de patrulare ale Garzii de Coasta si politiei isi fac permanent de treaba.
        Prima zi a stationarii a permis si primele contacte. Printre acestea am fost vizitati de medicul „suratei Eagle”, comandorul Branco. Originile acestuia sunt romanesti: tatal din Timisoara, mama din Bucuresti, iar numele adevarat era Brancoveanu (cam greu pentru yankei, astfel ca a fost simplificat putin). Isi aminteste cateva cuvinte romanesti, in special cele cu rezonanta culinara: mamaliga, sarmale, tuica.
        Inca de la primele ore, sederea la Charleston se anunta promitatoare si benefica pentru imaginea Romaniei.

        Dupa o experienta chinuitoare de trei saptamani, de intinderi infinite de ape, dar in care oamenii s-au comportat admirabil as putea spune, avand timp si dispozitie sa zambeasca sau chiar sa rada in hohote, escala la Baza Navala Hamilton a venit ca o binecuvantare. Desi avertizati de atlase geografice si enciclopedii sa nu se astepte la prea mult de la un arhipelag care numara in total 64.000 suflete, aveam sa constatam ca numarul locuintelor pare a fi egal sau mai mare cu cel al locuitorilor, coastele fiind impanzite de case de vacanta si vilisoare.
        Primul contact cu uscatul ne-a aratat o asezare turistica cu toate facilitatile specifice acestui loc. La intrarea in port am impartit senalul cu o imensa nava de pasageri, care si-a deversat clientii la dana special amenajata, de unde acestia au impanzit magazinele ori s-au indreptat cu taxiuri sau vaporase spre Hamilton.
        E greu sa gasesti constructii impunatoare, cu multe etaje si care sa emane lux prin toti porii, dar am constatat in cele trei zile ca, in ciuda aspectului pe alocuri modest, oamenii sunt de o caldura greu de imaginat pentru spiritul anglo-saxon. Soseaua care duce catre orasul propriu-zis trecea chiar pe la schela navei si nu as putea preciza cate maxi-taxi-uri incarcate cu turisti, automobile sau scutere s-au oprit pentru cateva clipe sau macar au incetinit in dreptul lui Mircea.
        Cum era si firesc dupa indelunga izolare, marinarii nostri, la concurenta cu cei de pe Sagres, au luat cu asalt telefoanele si salile de Internet. Atunci cand incerci sa imparti zece telefoane la aproape patru sute de oameni, este de imaginat cam cat de mult ne-a fost dat sa patimim, noi, dar mai ales cei din tara, afectati din plin de diferenta de fus orar.
        Gardul de beton din fata noastra este plin cu embleme ale navelor militare care au acostat aici de-a lungul timpului. De astazi, 10 iunie 2004, emblema lui Mircea completeaza o colectie extrem de bogata, fiind plasata in imediata apropiere a fregatei tip 22 HMS London, viitoarea nava romana Regele Ferdinand. Nu putini au fost aceia care si-au oprit masinile in timp ce maestrii nostri isi desavarseau opera, laudand initiativa si apreciind-o ca pe un lucru cu care au a se mandri in viitor: Nava Scoala Mircea, din Romania, le-a vizitat orasul.
        Am ramas surprins sa constat ca in mai toate magazinele, muzeele sau chiar pe strada, in ciuda afluentei de turisti, oamenii ne intrebau: "Cu care dintre veliere ati venit?" In zona se afla un impresionant Muzeu al Marinei, iar pentru echipajele celor doua nave surori, Mircea si Sagres, intrarea a fost gratuita (pentru un adult pretul este de 10 dolari!!!). Am avut posibilitatea sa vedem, astfel, intr-unul din saloane, o pictura reprezentand navele care au luat startul la regata Bermuda – Newport, editia 1976. In prim-plan, spre marea noastra satisfactie, se afla Mircea al nostru.
        Ne-au impresionat delfinii, care se dau in spectacol pentru vizitatori. Organizarea spectacolelor cu delfini este complet diferita de ceea ce stim noi de la Constanta: turistii mai curajosi intra in bazin cu instructorii-dresori si participa activ la show.         Activitate se deruleaza simultan in trei bazine, iar la fiecare bazin sunt cate doi-trei angajati. Bazinele sunt legate direct cu oceanul si prin apa limpede se vad zeci de pesti multicolori. Delfinii nici nu-i baga in seama, cu ochii la termo-bag-urile instructorilor, care le gratuleaza fiecare giumbusluc cu cate un peste "din partea casei".
        Relatia Mircea-Sagres s-a incalzit foarte repede. Nici nu acostaseram bine ca un mesager al comandantului navei portugheze ne-a vizitat pentru a inmana comandantului un cadou simbolic din partea navei lui si pentru a ne invita sa le vizitam nava. Am procedat si noi la fel, astfel ca dimineata zilei de 10 iunie a fost dedicata vizitelor reciproce si schimburilor de impresii intre comandanti.
        Ambii comandanti au ajuns la concluzia ca nu le-ar trebui mult sa poata trece la comanda celuilalt echipaj. Similitudinile dintre nave sunt multiple, iar diferentele tin de dorinta de a pastra spiritul traditional sau de a tinde catre modernism, intr-un anumit domeniu, sau in altul.
        Ceilalti marinarii, pe categorii, au procedat si ei la fel, iar un paharel de vin de Porto sau de palinca au dezlegat limbile si au cimentat prieteniile.
        In imediata apropiere a danei se afla un teren de fotbal, cu iarba, asa ca astazi am putut consemna primul succes romanesc: victoria la fotbal a studentilor nostri in fata omologilor lor din tara lui Fernando Couto si Joao Pinto.
        La ora cand scriu aceste randuri escala este pe punctul de a deveni amintire. Am mai parcurs o etapa, am "bifat cel de-al treilea port de escala, iar in fata noastra se deschid aventurile americane. Joi dimineata vom intra in portul Charleston si ne vom incadra in programul pregatit de organizatori. Vor fi multe de spus si de vazut, asa incat ii rog pe toti cei interesati sa tina pe-aproape.

       Las Palmas de Gran Canaria, oras-port cu rezonante in randul celor care au activat timp de aproape trei decenii in domeniul pescuitului oceanic din Romania, s-a dovedit o gazda primitoare pentru Mircea si echipajul sau. Aproximativ de aceleasi dimensiuni cu Constanta, Las Palmas traieste, asemenea intregului arhipelag al Canarelor, din turism si comert. Portul se prezinta in conditii tehnice remarcabile, iar calitatea si puritatea apei este evidentiata de faptul ca adeseori delfinii se avanta in interiorul bazinului portuar, punand la incercare autoritatile, pentru a-i indeparta din calea navelor.
       Multe puncte de interes, vegetatie luxurianta, magazine de tot felul te intampina la tot pasul. Oriunde gasesti marfuri de toate categoriile, iar patronii se arata dispusi sa negocieze cu cei care le trec pragul.
       Cu sprijinul comandamentului local naval din Las Palmas dispunem de materiale informative cu privire la locurile pe care le vizitam. Suntem sprijiniti pentru un control cu scafandri la opera vie a navei si avem confirmarea ca totul este OK. De asemenea, ni se pune la dispozitie un autobuz cu ajutorul caruia doritorii intreprind o excursie in partea de nord a insulei, putand astfel admira peisajele.
       In port se afla in escala trei nave germane, care, cu studenti la bord, efectueaza un mars de instructie in Marea Mediterana si Oceanul Atlantic. Este vorba de fregatele Bremen, care anul trecut a vizitat si Constanta si Brandenburg, precum si de nava de asigurare logistica Frankfurt am Main. Din discutiile ulterioare cu germanii, am aflat ca primul contact vizual avusese loc chiar in rada portului Cagliari, unde navele erau la ancora.
       Primul moment cu adevarat emotionant l-am trait joi dupa-amiaza, cand, intorcandu-ma din oras, am ajuns din urma doi tineri. Unul dintre ei purta o bluza de trening asemenea celor ale jucatorilor "nationalei" de fotbal a Romaniei. Dorind sa se apropie mai mult de Mircea, se aratau descurajati de indicatoarele "restricted area", plasate la intrarea catre molul unde suntem acostati. I-am auzit exprimandu-si in romana dezamagirea si i-am invitat, spre surprinderea lor, sa se apropie.
       Am asistat la un moment emotionant: Acestia s-au dus la pupa navei si s-au fotografiat, avand pe fundal pavilionul si stema nationala. Ulterior si-au exprimat cat se poate de clar sentimentele: "Este un sentiment de nedescris sa vezi insemnele nationale atat de departe de patrie!" Tinerii sunt studenti si beneficiaza de cate o bursa pentru un an la Universitatea din Las Palmas. Mi-au
ascultat aproape sorbindu-mi cuvintele toate informatiile si explicatiile privitoare la nava, echipaj si voiaj. Erau la curent cu sosirea noastra, cu peripetiile noastre din Mediterana si, din apartamentul in care locuiesc, s-au bucurat la vederea celor trei catarge ale lui Mircea.
       Seara s-a terminat cu o receptie la bordul navei germane Brandenburg, la care au fost invitati comandantul marsului si al navei, precum si alti patru ofiteri. Am observat surprinderea nedisimulata a unui ofiter german, care, cu ochii la ecusoanele noastre, a exclamat: "Ja, Rumaenische!" Cred ca nu mai e necesar sa traduc.
       Au urmat alte si alte premiere: terminarea invergatului, antrenamente de desfasurare a studentilor pe vergi si prima receptie la bord, ocazie cu care am putut sa ne revansam fata de gazdele noastre, oficialii militari spanioli si fata de germani, care ne primisera cu multa caldura la bordul navei lor. Printre ofiterii care compun statul major al marsului se afla capitan-comandorul Gero Demme, fost ofiter cu manevra velelor la bordul "surorii" Gorch Fock.
       Acesta si-a manifestat maximul interes cu privire la tot ce inseamna pregatire marinareasca la bordul lui Mircea si a ramas realmente surprins, vazand elementele de detaliu pe care comandorul Dinu Pamparau le cunoaste cu privire la Gorch Fock si la celelalte trei nave surori.. Totodata am remarcat ca "neamtul" ne spionase cu ochi de expert toate miscarile noastre de invergare si desfasurare pe vergi. Am vazut mandria ce se putea citi pe fetele ofiterilor germani in fata placutei de identificare a navei, pe care scrie santierul naval in care a fost construita, dar si admiratia pentru felul in care Mircea se prezinta.
       Ca un facut, receptia de la Mircea a fost onorata de spanioli prin frumoase focuri de artificii. Motivul - cantaretul care a reprezentat Spania la concursul Eurovision este din Las Palmas, iar localnicii au tinut sa sarbatoreasca acest eveniment cum se cuvine: cu o scena in aer liber si ecrane uriase, cu un public exuberant, cu focuri bengale. Frumoasa coincidenta!
       Duminica a adus bucuria primei slujbe ecumenice la bordul lui Mircea. Raspunzand cu amabilitate invitatiei noastre, reverendul Gerhard Schehr a oficiat impreuna cu parintele Argatu un serviciu liturgic, dedicat celei de-a 65-a aniversari a lui Mircea. In predicile lor cei doi prelati au evidentiat bucuria de a putea oficia impreuna, eveniment care ar fi fost de neimaginat cu peste 15 ani in urma. Prelatul german si-a exprimat bucuria de a putea trai impreuna intr-o Europa unita si ferita de conflicte.
       Am avut sansa intalnirii cu doi "confrati": domnul Geo Zalo, redactor al agentiei de presa Oceanpress din Las Palmas si capitan-comandorul Klaus-Peter Timm, ofiter de presa al marsului navelor germane. Ambii si-au manifestat interesul fata de Mircea si curiozitatea lor a fost satisfacuta din plin.
       Luni dimineata Mircea va porni in aventura traversarii Atlanticului, catre Hamilton-Bermuda, in timp ce navele germane vor pleca marti catre Halifax, urmand sa parcurga coasta americana de la nord la sud. Astfel se incheie o noua pagina din jurnalul de mars si reprezentare al Navei Scoala Mircea din anul 2004.

       Este joi, 6 mai in jurul orei 15.00. Pentru prima data de duminica, de la plecarea din Cagliari echipajul a "indraznit'' la masa in adevaratul sens al cuvantului.
       Au trecut peste Mediterana de vest si implicit peste Mircea patru zile de furtuna naprasnica. Nu mai putin de trei centre de minim barometric au iesit in calea noastra, fiecare constituind un examen din ce in ce mai greu. Pentru nava, pentru echipamente, dar in primul rand pentru capacitatea si rabdarea oamenilor. Plecarea din Cagliari a fost ''ajutata" de un vant taricel de aproximativ 8-10 metri pe secunda, din directia est. Toata ziua de duminica si noaptea urmatoare, sub impulsul acestui vant, Mircea a navigat catre vest-sud-vest, cu viteze de peste sapte noduri. Dimineata zilei de luni ne-a aratat un minim barometric nemaiintalnit pana atunci: 993 de milibari, fata de 1013, presiune normala. Am asistat la un fenomen de-a dreptul curios: in numai cinci minute vantul a cazut de la 10 la aproximativ 5 metri pe secunda, rotindu-se catre prova si crescand la valoarea de mai inainte. A fost semnalul de dezlantuire a furiilor Mediteranei. Initial, cu vantul din prova si valul din pupa, Mircea a rezistat bine la efort, dar pe masura ce apele ascultau de biciuirea nemiloasa a vantului de peste 10 de metri pe secunda, valul ne-a devenit potrivnic. Am fost obligati sa luam drum de capa, coborand catre sud. Pana seara presiunea crescuse cu cateva puncte si o ploaie rapida ne-a confirmat iesirea din primul centru de minim. Dupa 3-4 ore de "acalmie" la 8-10 metri pe secunda, marti dimineata vantul si-a intrat din nou in drepturi, astfel ca nava a fost din nou zguduita de rafalele puternice si de "ciocanele" de val. Din cauza valurilor mari, s-a interzis accesul pe teuga (puntea din prova), iar veghea prova a fost retrasa la puntea centru. S-au luat masuri de amarare a materialelor, de inchidere si obturare a compartimentelor, iar studentii si elevii si-au desfasurat programul mumai la interioare.
       Valurile au capatat dimensiuni impresionante, Mircea avand nevoie de valuri au lovit prova, in special galionul, cu o asemenea forta, incat socul s-a resimtit in tot corpul navei, asemenea loviturii unui ciocan de jorja. Vibratia se trasnmitea aroape instantaneu pana in varful catargelor, amortizandu-se dupa cateva oscilatii. Seara a adus cu sine un nou moment de amagire: vantul a scazut, pentru a cata oara, in intensitate, iar noi incepeam sa ne indoim de previziunile buletinului meteo, total nefavorabile. Pe la miezul noptii am luat-o de la capat, de data asta parca si mai violent. Am trait pentru alte ore bune, in drum de capa, socurile dure ale valurilor cu bordajul navei, geamatul elicei in cautarea apei, vibratia catargelor si a intregii structuri. Controalele efectuate in toate compartimentele navei, personal de catre comandant, nu au evidentiat nimic alarmant. Nava suporta fara probleme aceasta veritabila canonada. Spre seara, in apropierea coastei algeriene, am localizat pe radar o grupare de nave, care se deplasau pe directia est-vest. Desi eram la numai cateva mile de mal, vantul ramanea foarte puternic, iar valurile il ascultau constiincios. Am schimbat de drum catre nord-est si am continuat calvarul. Desi previziunile meteo aratau o ameliorare a vantului catre dimineata, ora desteptarii ne-a surprins navigand catre...Bosfor. Viteza navei nu era mai mare de o mila pe ora, in timp ce vantul ne deriva catre est cu aproape o mila la fiecare interval orar. Perspectiva unei noi zile de cosmar a innegurat si mai tare fetele incruntate ale oamenilor. Iata ca, inspre orele 10, se produce miracolul: vantul a slabit in intensitate simtitor, iar valurile, ajutate de doua ropote de ploaie, au scazut la dimensiuni mai rezonabile. N-au scapat, totusi, prilejul de a mai "ciocani" prova lui Mircea, asa cum invinsul intinde mana celui care l-a pus la respect. Orele pranzului ne-au adus viteze ale vantului pe care altadata le-am fi considerat amenintari de furtuna: 10-12 metri pe secunda, dar la bord se poate servi masa, iar echipajul este convins ca furtuna a trecut intr-adevar. Cifre seci de genul vant forta 9, mare de gradul 8-9 nu spun mare lucru decat specialistilor. Sa ne imaginam, totusi, ca in anumite momente Mircea a inaintat cu o viteza mai mica decat a unui pieton. A avut darzenia sa nu renunte, dand o adevarata proba de rezistenta si de calitate. Furtuna a trecut si se poate spune ca a devenit pagina de istorie. Una dintre cele mai zbuciumate pagini pe mare ale lui mircea. Echipajul a trecut la activitatile zilnice: intretinerea sectoarelor, tehnicii, igiena individuala si colectiva. Oamenii au acumulat o experienta noua, au intins rabdarea si capacitatea de adaptare catre limite nebanuite.
       Pe fata lui Mircea urmele trecerii acestei furtuni se cunosc: peste tot pe punte sarea straluceste in soare, vesela sparta, pavilionul national transformat in franjuri, colaci de parama zburati de la locul lor, suportul repetitorului din prova-babord indoit de taria unui val. Toate aceste rani, asemenea multora, se vor inchide intr-un timp mai lung sau mai scurt, dar imaginea acestei furtuni ii va domina pentru totdeauna pe toti acei care au trait-o la bordul navei. Si asa cum, alaturi de Mircea, pe puntea lui, acestia s-au gandit la creator si la familii, alaturi de familii se vor gandi, cu voia domnului, cu multa dragoste la Mircea. Pentru ca merita.

       Jurnalul de schela al navei scoala Mircea a consemnat la Cagliari, p rintre cei aproape 1600 de vizitatori, si cateva persoane ale caror nume merita a fi consemnate. Astfel, aproape imediat dupa acostare, nava a fost vizitata de capitan-comandorul Meloni, de la comandamentul naval al Sardiniei. Acesta ne-a urat "bun venit" din partea contraamiralului Roberto Bagionni, comandantul comandamentului naval si ne-a facut unele recomandari pentru echipaj, pe timpul escalei. Tot prin amabilitatea comandamentului naval am beneficiat de pliante de prezentare a orasului si provinciei.
       In cursul dupa-amiezii de vineri doamna Silvia Mover, o romanca stabilita in Sardinia cu 16 ani in urma, ajutor de nadejde al Ambasadei Romaniei de la Roma, ne-a adus vestea ca a doua zi urma sa fim vizitati de domnul consul Edmond Neagoe si ne-a pus la curent cu masurile intreprinse pentru a populariza in randul conationalilor sosirea noastra la Cagliari. Domnul Pier Paola del Rio, presedintele asociatiei "Amicii Velierelor", a venit vineri la bord pentru a invita pe Mircea la un miting al velierelor mari, preconizat a avea loc anul viitor in septembrie la Cagliari. Sambata dimineata domnul consul Neagoe ne-a facut deosebita onoare de a fi oaspetele bordului, prezentandu-ne eforturile personalului diplomatic roman pentru asigurarea si gestionarea unei imagini cat mai favorabile tarii noastre in "peninsula".
       Din jurnalul nostru de schela nu pot lipsi cei peste 30 de romani, unii dintre ei aici de mai multi ani, care au tinut sa calce din nou pe "pamant natal" .
       Preotul bordului i-a binecuvantat pe toti acei care, departe de tara, au simtit nevoia unei alinari spirituale.
       Printre cei care ne-au vizitat nava a fost si sotia generalului Giovanni Sullis, comandantul brigazii sud-est europene (SEEBRIG), cu sediul la Constanta. Cunoscatoare in detaliu a realitatilor romanesti (si a limbii romane), doamna vorbeste cu deosebita placere despre cei cativa ani petrecuti alaturi de sotul sau in Romania, isi aminteste de Bucuresti, de Constanta si de vacantele la Sinaia si Poiana Brasov. O figura insolita la bordul lui Mircea a fost un localnic, domnul Antonio. Acesta este la a doua casatorie (tot cu o romanca) si este fericitul tatic al unui baiat de doi ani si jumatate. A fost ofiter in marina militara si comerciala din Italia, cunoaste bine limba romana si doreste ca fiul sau sa-i calce pe urme. A dorit sa-si aduca familia la bordul lui Mircea, pentru a retrai frumoasele clipe ale tineretii (acum este pensionar). Poate ca sunt nedrept oprindu-ma aici cu enumerarea, dar este realmente imposibil sa descriu tot ce am putut citi pe fetele celor peste 1500 de vizitatori. Un inceput de bun augur pentru Mircea, in misiunea sa de ambasador al Romaniei.

       Este imposibil ca in acest oras cu alura de amfiteatru, sa nu observi din orice punct al districtelor Castello, Marina sau Stampace cele trei catarge care strapung cerul. Desi undeva catre Valea Regina Margherita portul este dominat de veliere mici si de ambarcatiuni de agrement, prezenta lui Mircea este una insolita, chiar si pentru Cagliari. Inca din primele ore ale stationarii interesul localnicilor pentru Mircea se dovedeste a fi foarte mare. Desi dana militara, aceasta este perfect accesibila publicului, care se arata interesat de prezenta noastra in port. Studiindu-le fizionomiile incercand sa le citim pe buze intrebarile nerostite, ne dam seama ca suntem aidoma unor martieni printre piramide.
       Culorile povilionului nostru pun la grea incercare cultura generala a sarzilor: "sunt francezi" "ba nu, francezii au alb, uita-te acolo" (referire la Courbet) , '' sa fie belgieni?", " nu, ca ala e albastru, nu e negru", "Mircea ce nume mai e si asta?". In final, unii mai curiosi isi iau inima in dinti si se adreseaza celor de pe punte. Numele Romania este clar ca ii surprinde, dar da nastere la noi intrebari. Raspunsurile le lungesc fetele de uimire: " este nava militara?", "da, si este nava scoala?", "unde plecati, in America?", "poate fi vizitata?", "maine? Promit sa fiu aici negresit.'' Z iua de l mai, Sant'Efisio - patronul orasului, sarbatorita anul acesta la Cagliari pentru a 348-a oara, le-a dat sarzilor bucuria de a vizita una dintre cele mai frumoase nave velier din lume: Mircea.
       S-a gandit initial un program de vizita de cinci ore, 10-13 si 16-18. In ciuda manifestarilor grandioase care au avut loc pe strazile orasului, pana catre orele pranzului peste 300 de persoane, tineri si varstnici, bunici si nepoti, indragostiti etc. au urcat pe puntea lui Mircea, au ascultat explicatiile ghizilor nostri de ocazie, elevi si studenti, au intrebat si s-au minunat. Dupa amiaza a fost de-a drepotul un calvar. Infrangandu-si orgoliile, peste o mie de italieni au stat la coada, uneori chiar minute bune, pentru a putea calca cinci minute pe puntea lui Mircea. Orarul de vizita initial se epuizase demult, dar cheul era plin, astfel ca ora amurgului a fost cea care a "gonit" ultimii vizitatori. Pe la 20.30 indraznim sa facem bilantul: 1579 de persoane ne-au vizitat nava.
       Cei 65 de ani pe care Mircea ii poarta cu demnitate si noblete contrasteaza cu starea tehnica de exceptie, cu starea de intretinere demna de un asemenea eveniment. Faptul ca pe puntea lui Mircea traditionalul in sensul lui cel mai curat se imbina cu tehnica de ultima generatie a fost atat de frapant pentru toti aceia care ne-au vizitat, incat multi dintre ei nu se mai lasau dusi. Ne-a fost dat sa auzim pareri demne de incredere, ale unor oameni care au navigat sau au servit pe nave militare sau civile, pe toate marile si oceanele globului. Toti au apreciat ceea ce noi stiam dealtfel: Mircea este o bijuterie. Romanii au dreptul sa fie mandri pentru ca, intr-o tara in care compatriotii nostri sunt adeseori asimilati oamenilor de categorie indoielnica, Mircea a demonstrat ca meritam mai mult respect. Romanii au de ce sa fie mandri, deoarece intr-o tara profund ancorata in Uniunea Europeana tinerii nostri s-au facut intelesi de interlocutori atat in engleza, cat si in italiana, au dat raspunsuri pertinente si au aratat Italiei acea fata cu care ne mandrim si care ne face cinste. Astfel, deschisi dar nu agresivi, permisivi dar nu obedienti, Mircea si oamenii lui au ridicat de pe ochii sarzilor macar un colt din acel val de nepasare si ignoranta, apropiindu-i putin-putin de Romania.

       Dimineata zilei de 30 aprilie ne gaseste la intrarea in port. Din ceata rasar 7 nave militare NATO, fregate si nave auxiliare, care stau la ancora. Distingem pavilioane italiene, americane, germane, iar in radio se discuta in engleza, cu accent spaniol. In zona se desfasoara exercitii militare de amploare ale organizatiei nord-atlantice. Pilotul soseste la bord in jurul orei 8, iar la ora 9 suntem acostati la dana capitaniei. Chiar in prova noastra, vrand parca sa stea cu Mircea la taifas, este acostat distrugatorul italian Francesco Mimbelli. Portul este plin de nave militare aliate, printre care distingem portavionul italian Giuseppe Garibaldi si fregata franceza Courbet (din clasa Lafayette). Alte nave turcesti, grecesti, germane completeaza peisajul.
       Prin grija comandamentului naval de Sardinia suntem conectati la o linie telefonica interioara a marinei si ni se furnizeaza apa si energie electrica gratuite. Suntem vizitati de o serie de oficiali ai Marinei Militare italiene, agentul isi intra in paine, iar echipajul asteapta cu nerabdare sa puna piciorul pe tarm, dupa 12 zile de mars.
       Primele contacte cu orasul ne releva o asezare interesanta, de aproximativ 200000 locuitori, conform datelor oficiale, desi da impresia a fi mai mare decat Constanta noastra. De pe Via Roma, bulevardul care trece de-a lungul coastei, urca stradute intortocheate, asemenea celor pe care le intalnim pe la noi in orasele de munte. C asele au intrarea direct din strada, iar parcatul in fata locuintei este in multe cazuri o aventura, pentru ca blocheaza circulatia. Masinile urca sau coboara numai pe strazi cu sens unic, iar locurile inguste sunt la tot pasul. Pentru reglementarea trecerii intalnesti peste tot semafoare, iar italienii, contrar temperamentului lor meridional, asteapta cuminti culoarea verde. Pentru a ne feri de masinile din trafic, intram de multe ori in pragurile caselor, ca in veritabile nise de refugiu. P artea veche a orasului este dominata de constructii medievale, precum Bastionul Saint Remy, Catedrala Santa Maria sau Biserica Santa Maria del Monte.
       Gazdele recomanda cinci trasee turistice, toate pline de vestigii istorice, precum palate, turnuri, biserici, catedrale, un amfiteatru roman, dar si o multime de colectii de arta si o gradina botanica, unde sunt aclimatizate peste 500 de specii de plante tropicale de pe patru continente, dar si flora autohtona. Prefectura, primaria, sediile celorlalte institutii publice, ele insele cladiri de varsta venerabila, sunt "plantate" printre aceste vestigii istorice. pentru multi dintre cei de la bord primul drum s-a indreptat, inevitabil, catre un oficiu postal, catre o sala de Internet, sau catre orice alt mijloc prin care se putea lua legatura cu cei de acasa.
Grupuri de marinari romani dau culoare acestui mozaic de natii si sunt primiti si priviti cu multa simpatie. Primele impresii schimbate la bord releva bucuria intalnirii cu romani de-ai nostri, care, in ciuda modului mizer in care sunt platiti si, de multe ori priviti, au ales calea exilului. Majoritatea celor veniti din tara lucreaza in constructii (barbatii) sau in menaj (femeile).
       Impactul monezii unice europene intr-o zona care traieste aproape exclusiv din turism este greu de descris. Oamenii nostri sunt tentati sa transforme toate preturile in lei si adeseori sunt cuprinsi de tremur. Vederi, timbre, cartele telefonice, mici suveniruri si gandul la taramuri mai primitoare din punct de vedere financiar, aceasta este atmosfera care ne insufleteste. Bucuria de a pune din nou piciorul pe pamant dupa aproape doua saptamani de mars este prea mare si nu poate fi umbrita de nimic. Avide, camerele video si cele foto "inghit" cadru dupa cadru, imagine dupa imagine, ca pe o dovada a trecerii noastre prin aceste locuri. Doua zile de relaxare activa, de umplere a bateriilor, iar dimineata zilei de duminica ne deschide colea catre noi aventuri: ne desprindem de cheu ajutati de un remorcher si luam calea Gibraltarului. Vor trece zile pana ce un petec de pamant se va ivi foarte clar in varful bompresului, dar glasul datoriei ne indeamna catre America.

       Noaptea care tocmai s-a incheiat, a fost plina de evenimente ... meteorologice. Cerul s-a innorat treptat, iar pe la miezul noptii ploaia a inceput sa ude si ce mai era uscat in jurul nostru. Vantul puternic de pupa ne-a apropiat de Dardanele cu viteza sporita, astfel ca pe la ora sapte dimineata am putut distinge uscatul din negura laptoasa.
       Stramtoarea este plina de nave, care se duc sau vin, totul este condus cu mare strictete de autoritatile port-control de pe parcursul celor 43 de mile ale stramtorii. Pilotul, un tanar excesiv de tacut, isi face treaba pentru care este platit, sugerand comandantului drumul optim, printr-o mare de nave de diverse dimensiuni si destinatii. Vantul din babord este extrem de puternic, peste 12 metri pe secunda. Lasam de-o parte si de alta a stramtorii orase mai mari sau mai mici, precum Gallipoli, Kemklialap sau Kanakkale, oras care, dealtfel, da si numele stramtorii in limba turca
       Chiar la iesirea din stramtoare un mausoleum imens strajuieste intreaga vale de sub el. In ciuda vremii reci si umede, a vantului uneori salbatic, atmosfera de la bord este optimista, ziua anterioara reusind sa aduca zambetul pe fetele majoritatii.
       Desi prognoza nu este tocmai favorabila, iar vantul se inteteste, totul pare sa decurga foarte bine. Chiar excelent, am putea spune: suntem apelati in limba engleza de pe una dintre navele cu care ne-am intalnit si ni se solicita mai multe informatii cu privire la nava si suratele ei, la destinatie si echipaj. Apoi stupoare - persoana respectiva ni se adreseaza in limba romana si ne spune: "Domnilor, am absolvit Academia Navala "Mircea cel Batran" in 1992 si am facut practica la bordul dumneavoastra. Am vrut sa vorbim in engleza pentru ca si comandantul meu sa se convinga cine sunteti. Ma numesc Cristian Dragan, fost ofiter de marina militara si va doresc voiaj placut. Salutari domnului comandant Pamparau, domnului profesor Suciu si tuturor celor cunoscuti".
       Prilejul de bucurie a fost multiplicat de un meniu de exceptie: ciorba de burta, precum in cele mai celebre restaurante din Constanta, cartofi natur cu rulada de carne si cornulete cu gem, coapte la cuptoarele bordului. Sa tot uiti de vremea cainoasa de afara si de prognoza.

       Noaptea a fost asemenea unui balsam venit dupa o zi solicitanta si plina de neprevazut. Spre dimineata lucrurile (si valurile) au dat a se linisti, astfel ca zorii au scos nava din amortire, iar echipajul a intrat in programul sau normal.
       Programul de dimineata a culminat cu servitul mesei, la care au indraznit mai toti, cu speranta intr-o viata mai buna la bord.
       Studentii si elevii au fost invitati spre a deprinde tainele meseriei la carma, iar militarii angajati pe baza de contract au "servit" o plimbare prin arborada. Dupa prezentarea regulilor de protectia muncii a urmat un drum pana la baie, apoi altul pana la cruceta. Opiniile, cum era si de asteptat, au fost diferite: unii au trait momentul ca pe o experienta incitanta, altii cu emotie si teama. Una peste alta, lucrurile au decurs bine, iar viitorul se arata promitator.
       Dupa gustare a venit randul studentilor si elevilor sa dea o raita prin arborada. Studentii din anul III priveau cu o legitima superioritate pe ceilalti: experienta lor din vara anterioara era un lucru cert, dar acesta trebuia demonstrat. De aceea, pentru ei drumul normal a fost dintru-inceput pana la cruceta, insa aceasta nu a parut sa ii emotioneze prea tare. Putini au fost cei care au aratat ca le tremurau putin-putin genunchii. Si uite asa pana la masa de pranz fiecare si-a vazut activitatile din plan, iar "Mircea" s-a apropiat catinel-catinel de Bosfor.
       Pe masura ce gura stramtorii era tot mai aproape, imaginea de pe radarul de navigatie indica tot mai mare aglomeratie de nave. Zeci de spoturi luminoase dadeau impresia ca sunt atrase de stramtoare, asemenea vinului care se scurge printr-o palnie.
Au aparut din ceata, la orizont, malurile inalte ale celor doua continente: Coasta Rumeliei (partea europeana) si cea a Anatoliei (in Asia). S-au luat primele contacte cu autoritatile portuare si cu pilotul, iar la ora 15.40 acesta, un batranel jovial, a urcat la bord si a fost condus pe duneta pentru a consilia pe comandant la trecerea prin stramtoare.
       Stramtoarea Bosfor este acaparata aproape in totalitate de orasul Istambul. Metropola cu o populatie declarata de peste opt milioane locuitori (in realitate se pare ca se apropie de zece), este singurul oras din lume care se pozitioneaza pe doua continente, iar istoria lui se pierde in negura vremilor, cu 27 de secole in urma. A fost capitala a doua imperii, Bizantin si Otoman, iar acum este cel mai important centru economic si cultural al Turciei moderne.
       Pe ambele maluri constructii noi, in cel mai pur stil occidental, se imbina armonios cu vestigii istorice de mare pret. La Istambul a inflorit liliacul, iar inaltimile care strajuiesc Bosforul au o culoare de nedescris. "Mircea" devine imediat polul de atractie al micilor nave de agrement, care isi plimba turistii incoace si incolo. Toate se apropie, iar cei de la bord fac semne prietenesti cu mana sau imortalizeaza pe pelicula pe acest "voievod al marilor".
       Rand pe rand raman in urma noastra palatul Dolmabache, palatul Topkapi, moscheele Suleimanye, construita de vestitul arhitect Sinan pentru sultanul Soliman I. - magnificul, Agia Sofia (Aya Sofia, cum ii spun turcii) si moscheea albastra. Lasam la tribord Cornul de Aur, care separa orasul vechi, Stambulul, de cartierele rezidentiale ale metropolei: Galata si Beyoglu (fosta Pera).
       Am depasit stramtoarea, pilotul ne spune: "drum bun" iar noi patrundem in Marmara. Este aproape ora 18.00 si comandantul stabileste drumul si viteza pentru ca dimineata urmatoare sa ne gaseasca la gura Dardanelelor.
       Navigatia prin Marmara este asemenea circulatiei pe autostrada: zeci de nave intr-un sens, alte zeci in celalalt. Radarul se dovedeste un aliat credincios, iar multimea umbrelor de pe ecran iti da fiori: parca ochiul liber nu le poate distinge pe toate. Navigam "in formatie" alaturi de o nava sub pavilion rusesc "Eurospirit". Comandantul acesteia da impresia ca nu vrea sa se mai desparta de noi, asa ca putem vedea fiecare ce se petrece pe puntea celuilalt.
       Aceasta este privelistea pe care crepusculul de seara o gaseste, iar echipajul trece la cele lumesti: masa si programul de somn.

       Totul pana la plecarea navei a fost o adevarata nebunie, curgand asemenea suvoiului de munte, dupa o ploaie rapida de vara. Nu este greu de inteles ca, in pofida tuturor pregatirilor, dealtfel minutioase si cu spirit de raspundere, in momentul in care ministrul apararii nationale si oficialii care il insoteau au ajuns la conferinta de presa de la Academia Navala "Mircea cel Batran", "fuziunea nucleara" se declansase. La bord pregatirile erau terminate, iar oamenii asteptau infrigurati, la propriu si la figurat, momentul magic in care urma sa se auda comanda: "mola legaturile, schimbati pavilioanele".
       Vizita presedintelui Romaniei la bord, chiar inainte de plecare, a fost un moment tonifiant pentru toti membrii echipajului. Domnul Iliescu nu a facut deloc economie de timp si a gasit cate un cuvant de imbarbatare pentru toti cei care asteptau momentul plecarii in aceasta onorata misiune.
       Partea oficiala fiind incheiata, nava s-a desprins de cheu, luand cu ea bucurii si sperante, griji si nelinisti. Aceasta descriere poate parea prozaica dar fiecare dintre cei de la bord a lasat in urma ceva drag, grijile si bucuriile unei familii, pentru a raspunde afirmativ chemarii datoriei. Am vazut oameni la bord, dealtfel sobri in viata de zi cu zi, adevarate "stanci" care si-au ascuns cu greu lacrima in coltul ochiului.
       Iesirea spre gura portului a coincis cu acel momnet in care visul se ingemaneaza cu realitatea, de multe ori cruda: ultimile telefoane catre cei ramasi la mal ("... Ma intorc la culesul viilor ...", "... Aveti grija de voi ..."), ultima privire catre un cheu tot mai indepartat, in speranta ca fiintele dragi vor fi distinse de ochiul ager de marinar indragostit.
       A urmat trezirea brusca la realitate, asemenea sunetului soneriei care guverneaza toate activitatile de la bord, stapana peste toate. Oamenii au renuntat la tinuta de gala, trecand la cea de lucru. Dupa ce toate materialele folosite pentru manevra de plecare au fost puse la post si asigurate, s-a dat liber la servitul mesei. Marea, asemenea unui ospatar nepriceput, a trantit multora ciorba in farfurie, intampinandu-ne inca de la iesire cu o hula de zile mari, care i-a orientat pe multi catre zonele de la puntea centru, cele mai putin solicitante ale navei. Fetele ingalbenite ale unora, mainele pline de intelegere si compasiune ale celorlalti au dominat imaginea primelor ore de mars catre Bosfor.