Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

Comandorul – Pictor Dimitrie ȘTIUBEI

Dimitrie Știubei (n. 30 august 1901, Bacău, România – d. 17 februarie 1986, Mettmann, RFG) a făcut parte din generația de comandori care s-au format în perioada de început de constituire a armei Marinei Militare în România. Artistul-comandor este cunoscut ca pictor de marine, portretist, ilustrator de carte, machetator de mărci poștale, creator de afișe și calendare, decorator de interioare de nave, creator de intarsii și comandor român al Marinei Militare Regale Române sub regii Ferdinand I al României și Carol al II-lea. Opera lui a păstrat o identitate autohtonă prin tematica marină pe care a abordat-o de-a lungul întregii sale cariere, precum și prin prezentarea în picturile lui a coastelor Mării Negre și ale Deltei Dunării. Dimitrie Știubei este recunoscut unanim ca fiind pictorul român al marinelor. Realizările sale în domeniul picturii s-au suprapus concomitent cu definirea unei cariere excepționale de marinar.

STUDII și CARIERA MILITARĂ

În anul 1919, deși tatăl lui Știubei nu a fost de acord cu alegerea unei cariere militare și îndrumându-l să aleagă arhitectura, după absolvirea Liceului Național din Iași, adolescentul Știubei s-a înscris la cursurile Școlii de Artilerie, Geniu și Marină din București reușind la examenul de admitere primul pe țară. A urmat anul I, la Școala de Artilerie, Geniu și Marină din București și anul II la Școala Navală din Constanța în edificiul actualului Muzeu al Marinei Române construit în anul 1908, înainte de război. A absolvit în anul 1921 cu prima promoție a școlii și a fost avansat în grad, ca puntist, alături de el evidențiindu-se figuri legendare ca viceamiralii Vasile Scodrea, Eugeniu Roșca și Ioan Bălănescu, contraamiralii Corneliu Bucholtzer, Victor Schmidt și mulți alții. Ca urmare, a fost repartizat la bordul monitorului „Alexandru Lahovari”, care se afla în serviciul Forțelor Navale Fluviale. După absolvirea Școlii de aplicații a Marinei, în anul 1924, a fost repartizat la bordul canonierei „Lt. Remus Lepri” din Divizia de Mare. În anul 1925 a fost avansat la gradul de locotenent.

Atașamentul familiei regale pentru activitățile marinărești l-au adus rapid pe Dimitrie Știubei în anturajul principilor și a Reginei Maria. În anul 1929, Știubei a plecat la München, cu acordul ministrului de război la propunerea regenței, pentru studii de pictură.

După un an de cursuri la școala privată de pictură deschisă la München de Heinrich Knirr, cunoscută ca "Școala Knirr" (în germană Knirr-Schule), în anul 1930, Știubei s-a întors în România, fiind repartizat la Serviciul Hidrografic al Diviziei de Mare. A fost repartizat pe canoniera „Lt. Remus Lepri”, perioadă în care i s-au comandat câteva tablouri de către Școala Navală din Constanța.

În atelierul improvizat pe canonieră, Știubei a realizat picturi cu tematică istorică, marine, vapoare pe valuri, apusuri și răsărituri de soare, similar impresioniștilor care-și fixau șevaletele în mijlocul peisajelor pe care le imortalizau pe pânze. Perioada pe care Știubei a petrecut-o pe canoniera Lepri a fost cea mai importantă din cariera sa de pictor. S-a bucurat de libertatea de a picta și a câștigat respectul și admirația ofițerilor. A exersat în acest fel toate ipostazele mării, din larg și nu de pe mal, nu din ateliere închise cu lumină artificială, fără a face apel la memorie, ci de pe puntea vasului. Imaginile valurilor, lumina sclipitoare și priveliștile mereu schimbătoare, i s-au fixat în memorie pentru întreg parcursul său artistic, chiar și atunci când marea i-a fost departe. Din această perioadă, artistul și-a extras seva, motivele și imaginile pentru tot restul vieții.

Anul 1932 a însemnat pentru el, ca artist, îndepărtarea sa de mare. A fost avansat la gradul de căpitan și a fost numit aghiotant regal în Casa Militară a Curții Regale a României. În această perioadă a realizat câteva portrete ale regelui Carol al II-lea, precum și alte lucrări ce i-au fost comandate. A pictat și tablouri cu alte tematici. În anul 1933 a primit Crucea de Hohenzollern, în timpul unei vizite oficiale la Sigmarinen, în Germania. A fost înaintat la gradul de locotenent-comandor în anul 1938. Dimitrie Știubei a rămas în Corpul curierilor până în anul 1939, moment în care a fost repartizat la Depozitele Maritime din Constanța. A fost mutat în anul 1940 la Ministerul Aerului și Marinei. În acest an a organizat Pavilionul armatei de la Șosea cu arhitectul Tiberiu Ricci. Un an mai târziu a fost trecut în disponibilitate ca unul care a fost o persoană apropiată de regele Carol al II-lea al României. A fost reprimit în armată, ca șef al Biroului Pictori, pe lângă Marele Stat Major al Armatei în anul 1944. În 1945 a fost numit directorul Muzeului Militar din București pe care l-a reorganizat. În anul 1946 i-a fost aprobată trecerea în rezervă, încheindu-și cariera militară la vârsta de 45 de ani. Din acel an, Știubei s-a ocupat numai de pictură. El a pictat peisajul marin în atelierul său de pe strada Cobălcescu din București și mai apoi în cel din Germania, unde s-a stabilit din anul 1975.

CARIERA ARTISTICĂ

Dimitrie Știubei a fost considerat ca unul dintre „cei mai delicați portretiști ai mării". Artistul român este cunoscut mai mult în Europa de Vest decât în România, chiar dacă opera lui a păstrat o identitate autohtonă prin tematica marină pe care a abordat-o de-a lungul întregii sale cariere, precum și prin prezentarea în picturile lui a coastelor Mării Negre și ale Deltei Dunării. Faptul că, în România, opera sa a trecut într-o anumită măsură în uitare a fost cauzat și de perioada de 14 ani de interzicere din partea autorităților comuniste a expunerii lucrărilor sale, între anii 1976 - 1990, ca urmare a emigrării lui în Germania, la Mettmann din anul 1976.

Pictorul Știubei a deschis prima expoziție personală la Galați în anul 1922, iar în anul 1926 a urmat o altă expoziție personală de la Sala Dalles din București. A fost remarcat cu această ocazie de Petru Comarnescu, Alexandru Kirițescu, Eugen Botez (Jean Bart) și de pictorul Jean Alexandru Steriadi, în atelierul căruia a lucrat timp de zece ani. În perioada 1931 - 1939, Dimitrie Știubei a fost aghiotant regal pe lângă Carol al II-lea al României.

Dimitrie Știubei a beneficiat din partea regenței României de o bursă de studii pentru un an și jumătate la Academia Knirr din München, unde i-a avut ca profesori pe Peter Trumm (directorul Knirr-Schule) și Ernst Liebermann, perfecționându-și tehnica portretului dar și pictura marină. În luna noiembrie 1930 a absolvit academia și a primit o caracterizare elogioasă din partea lui Peter Trumm.

Anul 1931 a însemnat pentru artist, debutul expozițional la Salonul Oficial din București. A mai avut încă patru participări, în anul 1933 la Salonul de Toamnă (grafică), 1940, 1941 și 1943.

În anul 1937, cu ocazia Expoziției Internaționale de la Paris, Dimitrie Știubei a fost decorat cu Legiunea de onoare în grad de cavaler. Începând cu anul 1939 efectuează un concediu de studii în care călătorește la Paris, Londra, Bruxelles, Copenhaga, Berlin, Praga, și Budapesta iar în anul 1946, comandorul Dimitrie Știubei trece în rezervă dedicându-și restul vieții picturii. În anul 1948 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici și expune la salonul oficial din Helsinki. Au urmat 18 ani de expoziții, doar în România, la București și Constanța la Hotelul Rex din Mamaia. În anul 1968 deschide o expoziție personală la Hotel „Alban Ambasador", din Basel, Elveția unde revine cu alte manifestări expoziționale în 1972, 1974, 1977 și 1981.

Critica de artă din Basel l-a elogiat pe artistul român, spunând că:

„... Unul din ultimii mari pictori de marine este românul Dimitrie Știubei... Știubei, fost elev al lui Liebermann, a expus de la Londra la București... Este membru al „Royal Sociely of Marine Artists" din Londra și a fost 21 de ani ofițer de marină (...) Impresia acestor picturi marine, aparținând unui romantism în dispariție, totuși încă puternic, este o noutate binevenită în viața artistică actuală.”
----- Basler Woche, 14 iunie 1974

„... Știubei este pictor de marine și marea, pe care o cunoaște și a trebuit să o cunoască atât de bine, o redă cu multă fidelitate. Totul este bine coordonat: direcția vântului și a pânzelor, a valurilor, culoarea, atmosfera. Și, cu hotărârea unui comandant, rămâne acest român un unicum al timpului nostru - credincios unui realism care nu oscilează niciodată între puterea de observație naturalistă și forța emoțională deloc naturalistă... există o veracitate autobiografică. Compozițiile marine ale lui Știubei, bogate în atmosfera fermecată de rose-bleu (care, poate, pe nedrept a devenit suspectă) sunt, de fapt, documente personale clare.”
----- Basler Nachrichten, 19 iunie 1974

În anul 1969, Știubei are o expoziție la Galeriile „Raymond Duncan” din Paris iar în 1970, Societatea „Arts, sciences, lettres” îl premiază cu „Medaille de vermeil” (aur-argint), publicațiile bucureștene subliniind că se recunoaște „... consacrarea pe plan internațional a neîntrecutului interpret al mării.”

În anul 1970 participă la expoziția de la Galeria „Duncan” din New-York, ocazie cu care „Herald Tribune” l-a catalogat ca „ultimul și cel mai mare pictor marin din epoca noastră” („The last and greatest painter of the sea of our epoch”). La expozițiile din Elveția, Grecia, Franța, Germania, SUA și Italia, a căpătat o recunoaștere unanimă. În anii 1973, 1976 și 1980 a expus la Galeriile „Le Richemond” din Geneva, și la Galeria della Banca Unione Credito din Lugano în 1977 și 1979.

Artistul deschide expoziții personale în Grecia, la Galeriile Internaționale „Diogenes” - Atena, Clubul Marin - Pireu și Galeriile Internaționale „Diogenes” - Tesalonic, în perioada 1975 - 1981. Expoziția de la Tesalonic din 1981 a fost ultima din afara Germaniei la care a participat. A fost intitulată „Marea, cerul și vapoarele" și reunea imagini din porturi românești și elene, precum și mările cărora le sunt riverane cele două state.

În perioada 1927 - 1948, Știubei a colaborat cu comandorul Eugeniu Botez (cunoscut sub pseudonimul său literar Jean Bart) la redactarea revistei “România Maritimă și Fluvială”, actuala “Marea Noastră”, asigurându-i ilustrația timp de șapte ani.

Dimitrie Știubei a realizat lucrări de artă monumentală la Banca Națională a României, Gara Mogoșoaia, Gara de Nord, Gara Regală din Sinaia și compoziții pentru Palatul Regal, Muzeul Marinei Române din Constanța și Muzeul Militar Național din București. De asemenea, a fost un machetator de mărci poștale românești editate de Poșta Română, având o tematică diversă: marine, sport, costume naționale, sateliți și cosmonauți, apărarea patriei dar și decorator de interior al navelor românești, realizând picturi monumentale așa cum este cea din careul ofițerilor de pe Nava Școală MIRCEA și intarsii pe Nava Siretul, pe navele rapide de călători pe Dunăre: Muntenia, Moldova, Banat, Ardeal, Istria și Mehedinți. Artistul a făcut calendare cu diferite nave maritime și fluviale la comanda Navrom Constanța. A realizat afișe și ilustrații de carte dependente de narațiune pentru Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Epopeea navelor de Alexandru Retinsky, volumul Sonete de Ioan Gr. Periețeanu și Însemnările unui marinar de comandor Nicolae Ionescu-Johnson.

OPERA

1. Pictură

Primele lucrări ale lui Dimitrie Știubei au fost realizate la vârsta de 15 ani. Ele au fost acuarele ce reprezentau peisaje marine pe care artistul le-a văzut în vacanțele de vară petrecute la Techirghiol sau din excursia la Constantinopol și în insula Prinkipo din Marea Egeee, pe care a făcut-o cu vaporul „Împăratul Traian”. El nu a vrut niciodată altceva decât să devină pictor de marine. În mod paradoxal, fără să-l învețe nimeni, el a etalat cu o uimitoare dezinvoltură, o știință a compoziției și a culorii, deoarece este o certitudine, nimeni nu l-a învățat să reproducă mișcarea valurilor. Știubei este în acest sens un artist unicat în pictura din România a peisajului marin. El a reprodus din memorie marea pe care a văzut-o de pe navă, peisajul pur al apei fiind revelat publicului ca ceva inedit, frumos și fără limite. Există o diferență între el și alți pictori care au pictat marea. Picturile sale înfățișează peisajul observat de pe puntea navei, aflate în mijlocul mării, și nu de pe mal. Prim-planul este ocupat de mare, iar în planul secund de o navă sau doar de linia orizontului, cerul fiind singurul care întregește compoziția. Caracteristica cea mai importantă a marinelor sale constă în modul în care a reușit să sugereze adâncimea mării, cu valuri atât de adevărate, diferit pictate, ale unei mări ce aparține realității.

Dintre peisagiști, marinistul este cel care se bazează în mod deosebit pe memorie. El este posesorul unui inventar imens de imagini care compun în final mișcarea, reinventând permanent natura. Aflându-se spre finalul vieții departe de mare, Știubei a scris în jurnalul său că „... nu încep să caut să găsesc un drum, ci știu precis ce vreau să fac, am în cap exact culorile, exact forma valurilor, culoarea generală a tabloului, impresia pe care vreau s-o dau, eu știu ce urmăresc și închid ochii și văd din trecutul meu tabloul pe care l-am văzut și pe care nu pot să-l uit și știu precis ce am să pun pe pânză.”

Memoria unui pictor marinist de felul lui Știubei, este îmbogățită de întinderi fără de sfârșit, de lumină și întuneric, de cer și de apă, adesea de ceață, sugerând incertitudinea. Cu aceste motive aflate la îndemână, artistul a recreat o mare imaginară, de aceea el a menționat că: „... În pictura marină eu am creat, pot s-o spun, involuntar, instinctiv, un fel de a reda mișcarea valurilor după ce mulți ani de zile am lucrat fără să mă gândesc la așa ceva și un tablou al meu, o furtună pe mare niciodată nu există în natură, ceea ce pictez eu nu există în natură, este o mare a mea, o furtună a mea.”

Dimitrie Știubei a fost un pictor călător pe marile întinderi de apă, inventiv și realist în același timp, unicitatea sa în pictura marinistă fiind subliniată de pasiune, diversitate și chiar de eșecul înregistrat de rețeta sa de a evoca până la epuizare imagini memorate cu precizia unui ofițer de marină.

Disciplina militară i-a impus și un anumit fel de corectitudine în picturile pe care le-a făcut cu tematică istorică. Pentru realizarea lor, Dimitrie Știubei a făcut apel la surse din biblioteci și adesea l-a consultat pe Nicolae Iorga. El a dorit eliminarea interpretării subiective și factorului de incertitudine. Scenele istorice compuse de Știubei se impun astăzi ca niște documente autentice exemplare. Așa sunt picturile făcute la comandă, în care s-a manifestat același spirit analitic, în care a ilustrat istoricul ambarcațiunilor, de la cele de agrement, până la cele de război. Se constată la Știubei o conștiință a implicării sale în educarea viitorilor ofițeri din marina României, dar și a publicului consumator de artă. Dimitrie Știubei a surprins marea în toate ipostazele sale, de la valurile agitate la transparența apei. Având în plus cunoștințe de ofițer de marină, peisajele sale marine au o mare valoare documentară prin minuția detaliilor ambarcațiunilor navale pictate. El a pictat marea în toată splendoarea sa, în zile liniștite, pe furtună, nervoasă sau calmă, de la bord sau de pe țărm, pe timp de pace sau de război. Dimitrie Știubei a fost considerat un inegalabil poet al talazurilor.

Fiind un excelent portretist al navelor românești, Știubei a lăsat o moștenire importantă în acest sens: Bricul „Mircea“, Pasagerul „Dacia”, Yachtul regal „Luceafărul”, Motonava „București” la Londra, Cargoul „Galați”, Motonava „Carpați” la Budapesta, Mineralierul „Petroșani” la Istanbul, Pasagerul „Moldova” la Budapesta, Nava-școală „Mircea” în larg, Escadra în marș, Cargoul „Dobrogea”, Velier în larg, Monitoare pe Dunăre, Navele Diviziei de Mare în misiune, Distrugătoare în marș, Cargou la ancoră.

Dimitrie Știubei a realizat o serie de lucrări pentru Palatul regal în anul 1943, după cum urmează: două panouri cu subiecte marine în barul fumoir, barul avea un șemineu și picturile lui Știubei decorau pereții; două picturi decorative în sala teatrului particular; o compoziție cu exerciții de tragere la mare; 15 acuarele cu subiecte din istoria aviației românești.

2. Portretistică

Portretele realizate de Dimitrie Știubei sunt de o sobrietate lipsită de sentimentalism, ele mărginindu-se a reprezenta modelele în limita asemănării fizice. Artistul fiind prin excelență un observator al apelor nemărginite și al valurilor mereu mișcătoare, a devenit prin portretele sale, un analist fin al fizionomiilor pe care le-a conturat cu respect pentru detaliu și cu mare claritate. Acest lucru reiese cu precădere din autoportretul de tinerețe cu pensula în mână sau din cele două portrete ale fiicei sale adoptive Yvona Ricci și a mamei ei Louise, soția acestuia.

Se poate vedea în portretistica lui Știubei, același pictor perfecționist și dedicat, care a fost absorbit de dorința unei exprimări plastice cât mai veridice. Strădaniile lui s-au îndreptat spre o înfățișare a personajelor sale cât mai corectă și fără expresivitate. Pictorul a trecut cu mare ușurință de la portretul individual la compozițiile cu personaje. Acestea au fost cel mai adesea atletice și au fost redate în timpul activității lor zilnice. În ultima fază de creație, artistul român a pictat într-o manieră mult mai liberă, influențată desigur, de pictura germană a lui Hugo von Haberman. Modalitatea aceasta de a picta este o raritate în pictura românească. Figura personajului a fost schițată în mijloc iar restul pânzei a rămas neacoperită, totul sugerând o lucrare neterminată. Acest stil poate fi văzut în portretul comandorului Mircea Nicolau din marina comercială. Cercetătoarele operei lui Știubei, Ruxandra Dreptu și Mariana Păvăloiu, au obținut informații de prima mână de la comandorul Nicolau, care le-a declarat că artistul l-a oprit pe stradă în anul 1957, pentru că era îmbrăcat în uniformă, și i-a propus să-i realizeze un portret. Astfel, pictorul a schițat rapid lucrarea în care a surprins corect expresia și trăsăturile feței. Similar, a creat și Autoportretul din anul 1980 în care, pe preparația albă a pânzei se vede figura unui om împlinit, distins și liniștit. Din opera lui Dimitrie Știubei, nu s-a putut identifica decât un singur nud. Acesta a fost realizat în anul 1936 și înfățișează o femeie întoarsă cu spatele, văzută în semiprofil, șezând într-un fotoliu. Respectând oarecum stilul lui Camil Ressu, ea a fost construită monumental, respectând realismul posturii.

Pictorul român a avut o activitate artistică ce s-a derulat pe o perioadă de 60 de ani. Lucrările lui se regăsesc în colecții private și muzee din Elveția, Anglia, Italia, Franța, Argentina, Germania, Turcia, Grecia, fosta Uniune Sovietică, Danemarca, Suedia, Statele Unite și România. Dimitrie Știubei s-a stins din viață în ziua de 17 februarie 1986 la Mettmann, fiind înhumat în cimitirul din localitate, alături de soția sa Louise.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Șiubei