Horia Macellariu s-a născut în anul 1894 la Craiova într-o familie numeroasă fiind cel de-al treisprezecelea copil. După absolvirea cursurilor primare și gimnaziale, în orașul natal, Horia Macellariu a urmat la București Liceul real „Mihai Viteazul”. La terminarea studiilor, se înscrie la Școala de Artilerie, Geniu și Marină, optând pentru marină. După absolvirea școlii la 15 iunie 1915 este înaintat la gradul de sublocotenent și este repartizat la Grupul de Canoniere Apărarea Dunărei de Sus, unitate care intra în componența Diviziei de Dunăre.
În următorul an, ofițerul a fost numit adjutantul comandantului Flotei de Operațiuni, contraamiralul Nicolae Negrescu, și, în prag de război, i s-a încredințat comanda navei de comandament „ Principele Nicolae”. La 25 martie 1917, tânărul ofițer este numit la Serviciul artilerie al Flotei de Operațiuni, la bateriile antiaeriene de la Chilia Veche, comandate de comandorul Angelo Frunzianesco, primind comanda unei barje de obuziere de calibrul 120 mm. Șeful său îl aprecia drept un „Foarte bun ofițer”. În plină campanie, Horia Macellariu a fost avansat în gradul de locotenent.
În anul 1919, imediat după război, când țara se afla în refacere, ofițerul a fost mutat la Serviciul Geografic al Armatei, ulterior, fiind numit comandantul Școlii de Pilotaj și Hidrografie, fiind și primul comandant al acestei instituții, care a luat ființă în februarie 1920. Cât timp a deținut comanda școlii, căpitanul Macellariu a reușit să organizeze în condiții foarte bune atât cursurile teoretice, cât și pe cele practice, în opinia ofițerului „experiența fiind un atribut al piloților ”.
După încheierea Primului Război Mondial, a absolvit Școala de Aplicație a Marinei la 21 aprilie 1923 și apoi Școala de Informații pentru ofițeri superiori. În perioada 1928 – 1929, a studiat la Școala Navală de Război din Paris în urma căreia a dobândit Brevetul de ofițer de stat major. Pe timpul școlii, ofițerul a fost avansat în grad de locotenent-comandor. După revenirea în țară, ofițerului i s-a încredințat comanda mai multor nave de luptă, printre care torpilorul „Vârtejul”, monitoarele „Lascăr Catargiu” și „ Mihail Kogălniceanu”, distrugătorul „Regina Maria”. De asemenea, a îndeplinit funcții în Ministerul de Război, Inspectoratul General al Marinei, Divizia de Mare, ca șef de stat major.
În anul 1932, când la Școala Superioară de Război s-a înființat Secția Marină, locotenent-comandorul Macellariu a fost numit la conducerea ei, fiind titularul disciplinei „Tactica generală și aplicațiunile pe hartă”. În perioada cât a desfășurat activitatea didactică și a condus Secția Marinei, Horia Macellariu a fost un model de profesor.
`
În condițiile externe și interne grave ale anului premergător intrării României în război, când marina militară, ca de altfel întreaga armată, se confrunta cu mari probleme, printre măsurile luate în vederea soluționării unora dintre aceste probleme a fost și aceea de reorganizare a ministerului. Astfel, în noua organizare a Ministerului Aerului și Marinei a fost înființată funcția de secretar general pentru marină, care a fost încredințată comandorului Macellariu, începând cu 11 mai 1940. Începând cu 1 februarie 1941, Horia Macellariu a fost mutat la Marele Stat Major, dar derularea ulterioară a evenimentelor l-a dus la mare, unde numai în anul 1942 a participat la 33 de misiuni de siguranță a convoaielor și la 8 misiuni de minare, cu Escadra de Distrugătoare, fiind citat pe 11 ordine de zi pe Forțele Navale Maritime, o dată pe Divizia de Mare și de 2 ori pe Subsecretariatul de Stat al Marinei.
Din anul 1943, ofițerului i s-a încredințat comanda Forțelor Navale Maritime, tot atunci fiind avansat la gradul de contraamiral. În această calitate, contraamiralul Macellariu a organizat și condus cea mai complexă operațiune din istoria marinei militare române, aceea de evacuare a trupelor româno-germane din peninsula Crimeea, cunoscută în istorie ca “Operațiunea 60.000”.
Evenimentul controversat, dar foarte important din istoria României, cel din 23 august 1944, l-a găsit pe contraamiralul Macellariu tot la comanda Forțelor Navale Maritime. Datorită tactului, a relațiilor deosebite avute cu viceamiralul german Helmuth Brinkmann, amiralul român a reușit să evite un angajament între forțele germane și cele române. De asemenea, cu mult tact și diplomație a răspuns ultimatumului înaintat la sfârșitul lunii august 1944 de amiralul sovietic Oktiabriski, arătând că poziția marinei noastre militare este de cooperare cu cea sovietică, nicidecum de subordonare sau tutelare.
Începând cu 1 noiembrie, contraamiralului Macellariu i s-a încredințat comanda Școlilor Marinei, pe care le-a condus cu aceeași pricepere și conștiinciozitate, aceasta fiind și ultima funcție îndeplinită în Marina Militară, deoarece la 6 martie 1945 a fost trecut în rezervă.
Contraamiralul Macellariu a slujit cu onoare arma pe care a îmbrățișat-o încă de tânăr, fiind considerat de către contemporani, printre ofițerii de elită ai armatei române. A fost decorat pe timpul celor două conflagrații mondiale, dar și pe timp de pace cu numeroase ordine și medalii: Coroana României în grad de cavaler cu spade și panglică Virtutea Militară, Crucea de război 1916-1918, cu baretele Turtucaia, Dobrogea, Dunărea, Steaua României în grad de cavaler și apoi de ofițer, cavaler al Legiunii de Onoare Franceze, Ordinul Virtutea Militară clasele a II-a și a III-a, Coroana României în grad de ofițer iar din 1942 în grad de comandor cu spade și panglică de Virtute Militară, Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
De asemenea, Horia Macellariu a reprezentat Marina Militară cu cinste și în organisme internaționale – astfel, a fost expert militar pentru Comisia de investigații a Societății Națiunilor, reprezentantul României în Comisia Permanentă Consultativă de pe lângă Consiliul Societății Națiunilor pentru Chestiuni Navale etc.
De foarte tânăr, ofițerul a simțit nevoia să traducă din opera celor mai importanți militari ai timpului, făcându-le cunoscută opera în rândul ofițerilor de marină (vezi Revista Marinei), având propriile sale cursuri pentru elevii Școlii Navale și ofițerii-elevi ai Școlii Superioare de Război. Ne-a rămas, spre amintire, lucrarea sa memorialistică „În plin uragan”, publicată postum, în anul 1997.
Sursa: Mariana Păvăloiu, Marian Sârbu, „Vivant Professores!”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007
