Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

Eugeniu Roșca s-a născut la 1 decembrie 1884, în orașul Galați, plasa Siret, județul Covrului. Studiile primare și gimnaziale le-a urmat în orașul natal. După absolvirea studiilor liceale, s-a prezentat, în anul 1904 la examenul de admitere la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină din București, devenind în toamna aceluiași an elev anul I al Secției Marină. Fiind un elev eminent, la 10 mai 1906, a fost distins cu „Medalia jubiliară”, iar la 1 iulie 1906 a fost avansat sublocotenent de marină, fiind repartizat la Divizia de Dunăre. În anul 1907 a fost mutat la Divizia de Mare, în echipajul bricului „Mircea”, cu care a efectuat marșul de instrucție din vara acestui an.

În anul 1907 a urmat cursurile Școlii de Aplicație, la finalizarea studiilor fiind repartizat la Divizia de Mare în echipajul monitorului Brătianu, unde a fost apreciat datorită calităților sale ca un ofițer foarte bun cu perspective. La 16 octombrie 1910, locotenentul Roșca a început cursurile Școlii Navale Superioare pe care le-a absolvit cu media 8,92 la 1 aprilie 1911, declarat șef de promoție. Datorită meritelor sale deosebite și a rezultatelor foarte bune obținute în școlile urmate, ofițerul este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler. Tânărul locotenent Roșca, a fost trimis la 1 septembrie 1911 la Paris, unde a urmat Școala Superioară de Electricitate timp de doi ani, obținând diploma de inginer specialist în electricitate iar practica a făcut-o la Berlin, la Casa Kuth și Siemens-Schukert.

La venirea în țară este notat excepțional de contraamiralul Sebastian Eustațiu, care-i propune înaintarea în gradul de căpitan fiind repartizat la Divizia de Mare, îndeplinind concomitent și funcția de profesor la Școala Navală Superioară. Aici, pe lângă activitatea la catedră, prestează și lucrări de specialitate de un înalt grad științific.

La 1 aprilie 1914 a fost avansat la excepțional la gradul de căpitan, și mutat la Divizia de Dunăre, ca secund al monitorului "Lahovary". Comandantul Diviziei, comandorul Petre Demetriade remarca faptul că: „are cunoștințe complete în navigație și o tehnică remarcabilă în aplicațiile electrice la bord, fiind ofițer care a putut fi întrebuințat în escadră pentru regularea funcționării T.F.S. și tuturor aparatelor electrice”.

Din 1917 a îndeplinit și funcția de șef al stațiilor T.F.S. din escadra de Dunăre.

A participat la primul război mondial, fiind mobilizat de la 15 august 1916 până la 30 iunie 1918. În prima parte a războiului a participat la operațiile de la Turtucaia și Rasova. Deși în ianuarie 1917 a fost rănit ușor în trecerea de la Isaccea, nu a fost evacuat, conlucrând de la 9 ianuarie 1917 cu noul comandant al monitorului, comandorul Vasilescu.

La 1 aprilie 1917 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor fiind mutat ca șef al Biroului Operații în Comandamentul Flotei de Operațiuni. La 1 aprilie 1919, a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, preluând comanda Grupului de monitoare iar în prima parte a anului 1919 a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer cu panglică de „Virtute Militară”. La 25 noiembrie 1919 a plecat la Paris, unde a urmat Școala Superioară de Marină. Pe „Buletinul de note individual”, eliberat la 15 decembrie 1920, comandantul Școlii Superioare de Marină, contraamiralul Hormine a consemnat: „Acest ofițer superior a urmat cursurile Școlii Superioare de Marină cu zel și aplicație. Inteligența sa strălucitoare îl prezintă ca un viitor excelent ofițer de Stat Major și comandă”.

Datorită cunoștințelor dobândite și a calităților de ofițer de stat major este trimis la 1 noiembrie 1921, în calitate de ofițer de legătură pentru marină, la Comandamentul Militar al Basarabiei. În cadrul acestui comandament a colaborat la elaborarea „Directivelor date de Comandant pentru întocmirea planurilor de acțiune date Diviziilor”, la cercetarea și analiza acestor planuri, la actualizarea hărții operative, precum și la lucrările curente de Stat Major. La 1 iunie 1922, a fost mutat la Statul Major al Marinei ca șef al Secției I, unde i se apreciază activitatea cu calificative foarte bune, fiind propus a fi avansat la excepțional. În anul 1922 i s-a conferit Medalia „Virtutea Militară” în grad de ofițer. La începutul anului 1924 a fost numit comandantul Forțelor Navale Maritime și comandant al distrugătorului „Mărășești”, iar la sfârșitul lunii iulie 1924 a preluat comanda Grupului de canoniere, compus din navele „Stihi”, „Lepri” și „Dumitrescu”. În anul 1925 a fost înaintat la excepțional la gradul de comandor și numit șef de Stat Major al Diviziei de Mare.

Recunoscut ca un bun ofițer de Stat Major, a fost membru în mai multe comisii militare în care a reprezentat marina militară în contact cu delegații militare străine. Astfel, cu prilejul vizitei din 24 - 25 iunie 1930, la Constanța a unei delegații militare cehoslovace, comandorul Eugeniu Roșca a prezentat o conferință asupra importanței litoralului maritim românesc în sistemul național de apărare.

În anul 1931 a fost propus de comandantul Diviziei de Mare să urmeze cursurile de comandanți din cadrul Ministerului de Război, propunere susținută și de comandantul Marinei.

Între 11 aprilie - 10 iunie 1932 a făcut parte ca delegat tehnic naval din Comisia militară română pentru problemele dezarmării, reprezentând Marina la Conferința de la Geneva, generalul Dumitrescu, șeful delegației române, considerându-l un colaborator prețios.

După absolvirea cursului de comandament de la Marele Stat Major a fost înaintat la gradul de contraamiral, fiind pentru diferite perioade de timp director al marinei și comandant al Diviziei de Mare. La finele anului 1938 i s-a încredințat directoratul Institutului Geografic Militar.

Ca urmare a rezultatelor deosebite obținute în întreaga carieră de ofițer, a fost avansat la gradul de viceamiral și numit comandant al Marinei Regale Române. Dar, starea precară a sănătății sale l-a imobilizat o vreme la pat, fiind nevoit să treacă în rezervă în anul 1942.

De remarcat este faptul că, ofițerul s-a implicat în problemele marinei, așa se face că imediat după primul război mondial, a scris, împreună cu căpitan-comandorul Koslinski, lucrarea “Avem nevoie de marina militară?”, o argumentată pledoarie pro domo, analizând critic contribuția marinei la război, deficiențe și cauze, venind punctual cu propuneri.

Se cere menționată activitatea didactică a ofițerului, atât în cadrul Școlii Navale, cât și la Școala Superioară de Război. Pe lângă cursul de electricitate, el a ținut și un valoros “Curs de tactică navală”, lucrare inedită la acea dată. Cursurile sale au fost apreciate atât de elevi și de ofițeri-elevi cât și de șefii săi, care i-au consemnat meritele în memoriul personal.