Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

Ioan Georgescu s-a născut în ziua de 7 ianuarie 1891, la București. A absolvit cursurile Școlii Navale din Fiume (1906-1910) și apoi pe cele ale Școlii Navale de Război din Paris (1932-1933), obținând diploma de inginer naval. În anul 1914, locotenentul Georgescu primește comanda vedetei fluviale „Maior Giurescu”, iar în timpul primului război mondial a comandat canoniera „Siretul” (1916) și vedeta fluvială „Maior Gheorghe Șonțu” (1916-1917). Pentru calitățile sale de ofițer Ioan Georgescu a fost printre puținii ofițeri care au primit timp de doi ani două grade militare, având în anul 1917 gradul de locotenent-comandor.

La sfârșitul campaniei militare din 1917 a fost mutat la Inspectoratul General al Marinei.

În această calitate, a fost trimis ca ofițer de legătură la Sevastopol pe lângă Comisia „Nautische Teknische” a Puterilor Centrale, având misiunea să trateze pe lângă această comisie problema reintegrării navelor românești de pasageri care aparțineau Serviciul Maritim Român, nave care fuseseră armate și folosite drept crucișătoare în Flota rusă și intraseră sub stăpânirea germanilor.

La 6 noiembrie 1918 a fost numit comandant militar al portului Giurgiu.

La 29 ianuarie 1919 i s-a încredințat comanda Diviziei ușoare de Dunăre, adică a Grupului de canoniere tip „Oltul”, de unde, la 1 mai 1919, a fost mutat la Comandantul Marinei, ca șef de birou la Serviciul Transporturi.

După un an, a fost numit profesor la Școlile Marinei, unde va rămâne până în anul 1924. Aici a desfășurat o intensă activitate didactică fiind numit în funcția de director de studii. Notările sale din acea perioadă ne aduc în față calitățile semnalate de șefii săi: bun pedagog, la curent cu tehnica din dotarea navelor, iubit de elevi. Comandorul C. Bucholtzer l-a considerat mâna sa dreaptă în procesul de organizare a Școlii Navale la Constanța în anii de început, 1920 – 1924.

Între anii 1921-1923 a fost detașat de câteva ori la Ministerul Afacerilor Străine.

Între 1 aprilie -1 octombrie 1924 a fost detașat la Divizia de Mare, la comanda torpilorului „Viforul”, cu care a efectuat ieșiri în mare împreună cu distrugătoarele de tip „M” și cu celelalte torpiloare. În anul 1926, a fost numit comandantul canonierei „Căpitan Dumitrescu”, nava fiind la dispoziția Școlii Navale. În toamna aceluiași an, odată cu începerea unui nou an de studii, locotenent-comandorul Georgescu și-a reluat funcția de director de studii la Școala Navală.

În anii următori, ofițerul a ocupat funcții de răspundere în unități ale marinei militare. Ofițer în Direcția Marinei, comandant al grupului de distrugătoare, fiind comandant al unui distrugător, șef al serviciului artilerie din Divizia de Mare și, prin cumul, comandant al unui distrugător, șef de stat major al Diviziei de Mare.

În perioada 22 decembrie 1932 – 22 decembrie 1933, a urmat cursurile Școlii Navale de Război din Paris. Pe brevetul de ofițer Stat Major eliberat de Ministerul Marinei Franceze la 14 decembrie 1933, se află mențiunea elogioasă a ministrului Marinei Naționale, viceamiralul Darban. În notarea întocmită în anul 1934 contraamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, îl califica drept un ofițer de mare valoare, cu o frumoasă pregătire tehnică și profesională.

La revenirea în țară a fost repartizat la Inspectoratul General al Marinei, iar la 1 ianuarie 1934, a fost avansat la excepțional la gradul de comandor.

Începând cu 1 aprilie 1934 a fost încadrat în Marele Stat Major, unde și-a desăvârșit pregătirea ca ofițer de stat major. Între 28 septembrie - 28 noiembrie 1934 a efectuat un stagiu în cadrul Marinei Militare Iugoslave. Datorită calităților deosebite și pregătirii sale profesionale, în anul 1936 a fost propus de către șeful Marelui Stat Major pentru a urma cursul de comandanți de armă. În anul 1937 a fost mutat la Divizia de Dunăre, în cadrul Depozitelor de Materiale și Echipaje. De la 1 aprilie 1937 i s-a încredințat comanda Escadrei de Monitoare, funcție în care a fost calificat de comandantul Diviziei de Dunăre drept un ofițer superior de mare valoare. În conformitate cu Înalt Decretul nr. 3269/1938, începând cu 1 octombrie 1938, a fost numit în funcția de șef de Stat Major al Marinei, comandantul marinei propunându-l pentru a participa la examenul de contraamiral, examen care l-a obținut cu mult succes în luna iunie 1939.

La 10 iulie 1940 i se încredințează comanda Școlilor Marinei, iar după trei săptămâni prin Ordinul Ministrului Aerului și Marinei a fost numit comandant al Forțelor Navale Maritime.

În condițiile în care întreaga oștire era mobilizată să se organizeze, prin Înalt Decret, la 28 aprilie 1941 a fost numit comandantul Diviziei de Mare, această mare unitate fiind cea mai puternică forță de care dispunea marina, capabilă să apere granițele de la mare ale României. La numai câteva zile a fost avansat în grad de contraamiral. În plină campanie de război, după participarea timp de o jumătate de an în calitate de comandant al diviziei de Mare la operațiile din Marea Neagră, a fost numit în decembrie 1941 șef de Stat Major al Marinei, ducând prin cumul și funcția de comandant al marinei, datorită îmbolnăvirii viceamiralului Roșca.

La 10 mai 1944, a fost avansat la gradul de viceamiral. Calitățile deosebite de ofițer i-au fost recunoscute și după actul de la 23 august 1945, când a fost trecut în rezervă. De-a lungul prodigioasei cariere, viceamiralul Georgescu a fost decorat cu serie de ordine și medalii dintre care amintim: Steaua României în grad de cavaler, Steaua României în grad de ofițer, Steaua României în grad de comandor, Virtutea Maritimă clasele a II-a și a III-a navigant ș. a.