Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

Unul dintre primii comandanți ai Școlii copiilor de marină din Galați a fost colonelul de marină Mihail Drăghicescu, ce era un profesor desăvârșit, având o ținută morală și profesională de excepție dar și istoric, ce a fost pasionat de cercetarea istoriei țării, realizând numeroase studii despre „Istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”.

Fiul Anei și al lui Dan Drăghicescu, Mihail Drăghicescu s-a născut la Brăila, la 1 septembrie 1848. La vârsta de 15 ani se înscrie la Școala Militară, ale cărei cursuri le urmează până în 1867, cu gradul de elev, iar de la această cu gradul de sergent furier. La terminarea școlii militare cu gradul de sublocotenent este repartizat în Corpul Flotilei, unde va ocupa funcția de ofițer de bord pe nava „Ștefan cel Mare”, iar în 1871, când este înaintat la gradul de locotenent, ca ofițer secund pe nava ”România” apoi pe „Ștefan cel Mare”.

În anul 1873, locotenentul Drăghicescu făcea parte din echipajul ce avea misiunea de a recepționa și aduce în țară o canonieră ce fusese comandată pentru a fi construită la șantierele franceze din Toulon. Va fi numit ofițer secund pe canoniera ce va purta numele „Fulgerul”. După sosirea în țară, prin Înaltul Decret nr. 893, locotenentul Drăghicescu devine comandantul canonierei „Fulgerul”. În vara anului 1874, locotenentul Drăghicescu este avansat la gradul de căpitan, iar în anul următor în calitate de comandant al canonierei „Fulgerul” participă la primul marș de instrucție executat pe Dunărea de Jos și Marea Neagră, împreună cu navele „România” și „Ștefan cel Mare”. Comandantul flotilei, maiorul Ioan Murgescu consemna în Darea de seamă către Ministerul de Război, importanța acestui voiaj în familiarizarea cu diferite cunoștințe utile marinărești.

Pe timpul războiului de independență, căpitanul Drăghicescu a fost numit comandant de pompieri la Ploiești, ulterior, de la 15 mai 1877, a primit comanda bateriei de coastă de la Calafat și Compania Pontoanelor de marină. În ultima parte a războiului de independență, după ce îndeplinește timp de două luni funcția de comandant militar al porturilor Bechet și Rahova, revine la bateriile de coastă de la Calafat, în calitate de comandant al bateriei Elisabeta, contribuind împreună cu celelalte baterii, prin sprijin de foc, la asaltul victorios al Vidinului. În anul 1877, pentru faptele sale de arme, căpitanul Drăghicescu va fi recompensat cu medalia Virtutea militară de aur, iar în 1878 cu crucea Trecerea Dunării, medalia Apărătorii independenței și Medalia comemorativă rusă.

După război, căpitanul Drăghicescu va îndeplini funcția de comandant al Depozitului Flotilei, apoi va fi numit comandant secund al canonierei „Grivița” cu care efectuează primul voiaj în Marea Neagră. Ținându-se cont de experiența acumulată pe timpul războiului de independență, dar și de faptul că între anii 1874-1875 predase cursul de artilerie navală în cadrul Școlii de ofițeri, prin ordinul de zi nr.130 din 1878, căpitanul Drăghicescu este numit comandant de tir al tuturor navelor flotilei întrunite. Cu gradul de maior, Mihail Drăghicescu va îndeplini funcția de comandant al navei „Ștefan cel Mare”, participând în 1882 la operațiunea de schimbare a trupelor din Dobrogea. În același an, execută sondajul Dunării de la Galați la Corabia, în vederea întocmirii planurilor porturilor, apoi face parte din comisia cheiurilor porturilor aflată sub președinția inginerului Charles Hartley, care la bordul navei „Ștefan cel Mare” vizitează în octombrie 1882 lucrările efectuate în porturi, făcând propuneri de îmbunătățire a acestora.

În anul 1882, va fi numit provizoriu director al Arsenalului Flotilei, iar din anul 1883 va fi director și profesor al Școlii copiilor de marină din Galați. În cadrul școlii, maiorul Drăghicescu a predat cursuri de geografie maritimă, cosmografie, astronomie, calcule matematice și desen maritim. Respectat și iubit de elevi pentru inteligența sa remarcabilă și volumul de cunoștințe deținut, maiorul Drăghicescu făcea din meseria de marinar un apostolat, dragostea sa fierbinte pentru marină reușind să o transmită și generațiilor de elevi pe care i-a pregătit. Bricul „Mircea” cu care elevii Școlii de marină din Galați făceau campaniile de instrucție în Marea Neagră sau Marea Mediterană era considerat de Drăghicescu, „cel mai mare ambasador al nostru peste mări”, iar copiii, „cei mai buni protagoniști ai țării noaste în afară”. Mulți dintre elevii săi i-au păstrat peste ani o amintire plină de respect și recunoștință.

Întâlnim la Drăghicescu, elemente de geopolitică și geostrategie care sunt de actualitate și astăzi, când specialiștii vorbesc de o geopolitică a Dunării și Mării Negre. Mihail Drăghicescu a adunat o vastă documentație referitoare la istoria tuturor localităților de pe Dunăre și de la Marea Neagră. Cunoscător a mai multor limbi străine a apelat la o mulțime de autori antici (Pliniu cel Bătrân, Strabon, Herodot, Sofocle, Ovidiu, Virgiliu, Cezar) sau medievali (Formalconi, Marsigli, Thiery, Lamartine, Kanitz, s.a.). A folosit, de asemenea, numeroase surse documentare românești: cronici, letopisețe, lucrări ale istoricilor români – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Heliade Rădulescu, Alexandru Odobescu, Nicolae Bălcescu, s.a. Era evidentă pasiunea sa pentru cercetarea istoriei țării. Din bogata bibliografie pe care a studiat-o, maiorul Drăghicescu a extras date interesante referitoare la trecutul istorico-militar al localităților extinse între gura Tisei și mare, la strădaniile locuitorilor de a avea pe Dunăre ambarcațiuni cu care să facă comerț, să poată comunica între ei sau să se apere la nevoie. În lucrarea sa, conform moto-ului potrivit căreia „Centrul de gravitate al lumii nu este nici Elba, nici Adige, ci pe Dunărea de Jos”, Drăghicescu prezintă istoricul a 150 de localități de la Dunăre și de la Marea Neagră, aducând argumente și mărturii de ordin istoric și etimologic referitoare la proveniența denumirii localităților pe care le-a avut în vedere.

Mihail Drăghicescu a mai scris lucrări de hidrografie și navigație, în centrul preocupărilor de specialitate fiind Dunărea, dar acestea au rămas nepublicate. În domeniul istoriei marinei, cercetările sale au avut ca rezultat un studiu ca va fi publicat ulterior în revista Marea Noastră, sub titlul Istoricul flotilei române.

În perioada cât a fost director și profesor al Școlii copiilor de marină, maiorul Drăghicescu a participat și la campaniile de instrucție anuale executate pe fluviu, cea mai importantă fiind cea din iarna anilor 1882-1883, când a comandat o reuniune de bastimente pe Prut, fiind decorat ulterior cu Semnul onorific de argint pentru serviciul de 18 ani, și cea din 1885, când s-au efectuat pentru prima dată exerciții cu mai multe bastimente reunite și cu Compania de instrucție care a jucat rolul trupei debarcate.

În anul 1886, maiorul Drăghicescu este numit în funcția de director al Arsenalului Flotilei. Sub conducerea sa în cadrul Arsenalului s-au construit numeroase ambarcațiuni mai mici, de tipul luntrilor și bărci cu cârmă pentru pichete.

Pentru activitatea sa din această perioadă i se conferă în anul 1886 ordinul Coroana României în grad de cavaler și în 1887 este înaintat la gradul de locotenent-colonel.

În 1889 deține funcția de ajutor al comandantului Depozitului Flotilei și Diviziei echipajelor iar după un an este numit șef al Statului Major al Flotilei. În 1890, pentru serviciul îndelungat în cadrul Corpului Flotilei, locotenent-colonel Mihail Drăghicescu este decorat cu Semnul onorific de aur pentru 25 de ani. În anul 1894 este numit comisar maritim la Sulina, unde se stinge din viață la 13 martie 1896. A fost înmormântat în cimitirul din Sulina în zona unde Dunărea se îngemânează cu marea, ape pe care le-a iubit și slujit cu devotament întreaga viață, ca marinar, dar și ca om de știință. Ca un ultim și pios omagiu, ofițerii de marină i-au ridicat un monument, care amintește de ofițerul de marină Mihail Drăghicescu.