Academia Navală "Mircea cel Bătrân"

Constantin Niculescu-Rizea s-a născut la 9 septembrie 1870, la Vădeni, Brăila. După absolvirea cursului primar și a claselor gimnaziale, la 16 octombrie 1883 urmează cursurile Școlii Copiilor de Marină din Galați, făcând parte din a doua promoție. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Școlii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.

Inițial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi „România”. În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-școală „Mircea”, cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În anii următori activează în cadrul Depozitului Echipajelor Flotilei, când îl vom găsi, în iunie 1895, ambarcat la bordul canonierei „Oltul”, apoi la bricul „Mircea”.

La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcția de comandant al torpilorului „Năluca”, după care, la 1 februarie 1897, fiind avansat în gradul de căpitan i se încredințează comanda bastimentului „România”. Datorită calităților sale deosebite ca ofițer de marină, deși foarte tânăr, i se încredințează comanda crucișătorului „Elisabeta”.

În 1897 a fost mutat la Școala de Marină din Constanța, fosta Școală a Copiilor de Marină de la Galați, în calitate de comandant (1899-1901). Concomitent a comandat și crucișătorul „Elisabeta” (vara anului 1897-1898 și 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărții Mării Negre și Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu și finalizate în anul 1900, când harta a fost premiată la un concurs internațional de la Paris.

În anul 1901 a fost mutat la Depozitele Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, încredințându-i-se comanda torpilorului „Zborul”, ulterior a puitorul de mine „Alexandru cel Bun”, pe care s-a specializat în arme sub apă, fiind unul dintre puținii ofițeri căruia i se încredințează comanda a două sau chiar trei nave. În următorii doi ani a condus Grupul de canoniere, apoi navele „România” și puitorul „Alexandru cel Bun”. La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor și numit comandant al Apărărilor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost desemnat să lucreze în comandamentul Diviziei de Dunăre, unde va îndeplini funcții de răspundere – membru în comisia de recepție a monitorului „Alexandru Lahovary” și a monitoarelor „Kogălniceanu” și „Catargiu”. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului „M. Kogălniceanu” iar în aprilie 1909 a fost numit director la Administrația Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor.

La 1 aprilie 1912 a fost numit comandant superior al vaselor din regiunea Galați - Tulcea-Sulina. În această calitate, pe timpul ieșirilor pe fluviu cu navele port - mine a condus o serie de exerciții de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora. Recunoscut ca un bun specialist tehnic, la 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei. Experiența acumulată de la 1 martie 1914 și până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de vase port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial. La data mobilizării, conform noii Ordini de bătaie operative, forțele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unități de luptă – Flota de Operațiuni și Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea.

Primul atac al Flotei române asupra Flotei austro-ungare de pe Dunăre a fost încredințat de Marele Stat Major Apărărilor sub Apă. În campania din 1916, operațiunile executate în vederea apărării Dunării au constat din instalări de baraje, lansări de mine și torpile. Odată cu retragerea pe Dunărea Maritimă a forțelor navale române și comandorului Niculescu-Rizea i s-au încredințat sarcini importante. Astfel, în anul 1918 este numit comandant al județului Covurlui și al garnizoanei Galați, îndeplinind cu responsabilitate toate funcțiile încredințate până la data de 1 iulie 1918 când i se dă comanda Arsenalului Marinei, funcție pe care a îndeplinit-o până la 8 iunie 1920, când a fost numit comandantul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de contraamiral, iar la 1 octombrie 1920 a fost numit în funcția de director superior în Ministerul de Război, Direcția Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921, contraamiralul Niculescu-Rizea a deținut interimar și comanda Marinei.

La 6 aprilie 1921, Regele Ferdinand dădea la București Înaltul Decret de numire a contraamiralului Constantin Bălescu în funcția de Comandant Inspector Tehnic și Director Superior al Marinei Militare, în Ministerul de Război. Prin acest ordin se realiza o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcția de inspector comandant și cea de director al Marinei se suprapunea, îngreunând în multe situații luarea unor măsuri operative în timp util.

Perioada anilor 1920 – 1925, în care contraamiralului Niculescu-Rizea a gestionat conducerea marinei militare, s-a caracterizat ca o perioadă de reorganizare a marinei, de dotare cu nave noi, deși era extrem de dificilă, imediat după război. De asemenea, a desfășurat o intensă activitate de cunoaștere a stării morale a echipajelor, efectuând diverse controale și inspecții la unitățile de nave. La începutul anului 1925, contraamiralului Niculescu-Rizea a predat comanda marinei contraamiralului Vasile Școdrea, rămânând în rândul cadrelor active ale marinei până în anul 1929, desfășurând o vie activitate în cadrul Ligii Navale Române, ultima sa funcție fiind în cadrul Serviciului Geniu al Armatei.

Acest merituos ofițer de marină care și-a închinat toată activitatea propășirii idealurilor marinei române a părăsit rândurile cadrelor active modest, așa cu și-a desfășurat activitatea timp de 40 de ani.